Inchizitia, mit sau realitate

  

 Toata vrăjitoria vine de la pofta carnală, care la femei este fara limita.

                                                Malleus Maleficarum

 Inchizitia intre mit si realitate


   Referitor la acest subiect, am gasit un material foarte interesant, scris de Dl. Floroaia D. Mihai in teza de doctorat sustinuta de domnia sa în vederea obţinerii titlului de doctor în Teologie, la Universitatea „Babeş – Bolyai” din Cluj – Napoca, Facultatea de Teologie Ortodoxă secţia Istorică, specializarea Istorie Bisericească Universală, teza pe care o voi reda in rezumat mai jos, cu scopul de a prezenta  opinia unei persoane avizate, cu studii temeinice in acest domeniu.

 `  Mi-am propus ca temă de cercetare „Inchiziţia – între mit şi realitate”, pornind de la considerentul că este un subiect impresionant, controversat şi interpretat într-o varietate de forme atât din punct de vedere istoric cât şi teologic.
   Alegerea temei a fost motivată şi de faptul că, în toate cursurile, manualele, volumele de Istorie Bisericească Universală, acest subiect este prezentat sumar şi de cele mai multe ori cu un mare grad de subiectivitate.Conştient fiind de faptul că orice cercetare istoricǎ este prin natura ei retrospectivǎ, şi cǎ nu putem judeca evenimentele istorice prin prisma gândirii contemporane, deoarece nu le putem detaşa de momentul în care s-au produs, am încercat să răspund la întrebări precum:
   A fost Inchiziţia cel mai de temut tribunal? Se împotrivea Biserica Apuseanǎ descoperirilor ştiinţifice?
   A reuşit ea să schimbe oarecum mentalitatea epocii marcate de viziunea asupra vrăjitoriei,magiei şi credinţelor oculte?
   Dacǎ Inchiziţia a fǎcut numeroase victime, putem afla cu exactitate numărul acestora? A reuşit în contextul respectiv să accelereze sau să stopeze reforma Bisericii? 
   A cauzat ea reforma protestantă?
 
Fiind o temă atât de controversată, am acordat o deosebită atenţie divergenţelor de opinie exprimate pe marginea aspectelor abordate. Aflându-mă la confluenţa dintre cele două poziţii (romano-catolică şi protestantă), am încercat să evaluez ceea ce scoate la iveală fiecare din ele,sau ce lasă uitat în trecut, aşa încât să fac o analiză cât mai obiectivă a fenomenului inchizitorial şi a consecinţelor acestuia în decursul istoriei. Erorile unor cercetǎtori şi impreciziile altora au distrus certitudinea în jurul acestui fenomen istorico-religios, atât de înfricoşător şi de real. Pentru a cunoaşte adevărul trebuie să ne debarasǎm de toate miturile, legendele, exagerările şi ficţiunile create în jurul lui și să examinăm cu maximǎ obiectivitate contextul epocii, faptele şi condiţiile de atunci.
   Cu toate acestea, nu putem judeca lipsa de umanitate şi cruzimea inchiziţiei din punct de vedere al mentalităţii contemporane. În procesul interpretativ al trecutului, judecata istorică trebuie îmbinată cu judecata teologică, fapt ce implică automat trei principii: al conştiinţei (evaluarea faptelor din punct de vedere moral), al istoricităţii (să intrăm în lumea proprie a celor care au săvârşit faptele), al schimbării paradigmei (având în vedere faptul cǎ modelele de gândire şi acţiune se schimbă).
   Nu am abordat istoria bisericească (în special a Bisericii Romano – Catolice) ca pe o realitate separată de istoria universală, realităţile istoriei Bisericii fiind încadrate organic în marile evenimente ale istoriei universale.
   Ca surse de cercetare avem colecțiile de legi și decrete, bulele papale, actele conciliilor, corespondenţele papale, enciclicile, analele monastice, istoriile bisericilor şi abaţiilor, biografiile episcopilor, papilor, diverse panegirice, diverse procese-verbale ale proceselor inchizitoriale desfǎşurate, sentinţele date în procesele inchizitoriale etc. Am citat, acolo unde a fost posibil, diverse opinii în original pentru a nu deforma aserţiunile vizate, prin traduceri mai mult sau mai puţin reuşite, cu atât mai mult cu cât istoria Evului Mediu apusean apare sub forma unei literaturi cronologice. Izvoarele privitoare la problema „Inchiziţiei” sunt răspândite prin Europa Occidentală (Vatican, Roma, Salamanca, Paris, Toulouse etc.), iar o parte se află pe continentul american (Mexico, Lima, Brazilia). În câmpul de cercetare putem împǎrţi materialele informative în diverse categorii: izvoare arhivistice (corespondenţele oficiale şi particulare, scrisorile Sfântului Oficiu, constituţii sinodale, manuale şi ghidurile inchizitorilor), textele tratatelor, legislaţia dată de Sfântul Scaun (hotărâri sinodale, bule papale, constituţii).
  Am luat drept limite cronologice ale investigaţiilor perioada cuprinsǎ între secolele XII – XIX (anul 1183, când a fost creată de Conciliul de la Verona în vederea pedepsirii ereticilor şi anul 1834, când a avut loc abolirea ei).
  După ultimele cercetări, Inchiziţia a însemnat mai mult decât un vocabular format din: Torquemada, intoleranţă, fanatism, tortură, condamnări în masă sau arderi pe rug şi, orice persoană, fie ea chiar de religie romano – catolică, nu poate ascunde sau nega această realitate istorica.
   Etimologic, termenul inchiziţie provine din latinescul inquisitio, onis cu sensul de anchetă, cercetare, căutare, derivat de la verbul inquiro, ere care semnifică a cerceta, a investiga, a căuta. Astfel, inchiziţia reprezintă o anchetă făcută de judecători împotriva acuzatului care, de cele mai multe ori, era învinuit de erezie. Denumirea provine de la modul de procedură inaugurată de papii Lucius al III-lea (1181 – 1185) şi Inocenţiu al III-lea (1198 - 1216) şi dezbătută la Conciliul al IV-lea Lateran (1215). La început ea a fost folosită doar ca procedură penală.
   Inchiziţia a fost o instituţie ecleziastică specială constituitǎ pentru prevenirea, combaterea şi distrugerea ereziilor, în scopul păstrării adevărului de credinţă nealterat. Caracteristic acestei instituţii este atribuirea unei puteri judiciare speciale judecătorilor, privitor la problemele de credinţă.
   Ea s-a consolidat în timpul câtorva decenii, pe măsura nevoilor apărute şi ale experienţei acumulate. Acţiunea ei nu a fost temporală sau pentru cazuri individuale, ci a avut un caracter permanent şi universal.
   Pentru a putea înţelege cauzele care au determinat apariţia Inchiziţiei şi acţiunile acesteia este necesar să analizăm societatea aşa cum se prezenta în perioada medievală. Dacă astăzi creştinii aparţin unor biserici mai mult sau mai puţin naţionale, cei care trăiau în Evul Mediu aparţineau unei singure comunităţi care a început prin a se suprapune fostului Imperiu Roman.
   Credinţa nu reprezenta doar o formă a trăirii interioare ci ea comanda actele vieţii cotidiene; nu aparţinea doar vieţii private ci se manifesta în colectivităţi (de exemplu prin pelerinaje, construcţia catedralelor etc.). Legislaţia se aplica mai mult în mediul urban, în timp ce în ţinuturile rurale mulţi încercau să guverneze folosind alte mijloace decât cele legale.
   Într-o asemenea Europă fărâmiţată şi diversificată, Biserica Catolică a reuşit să ţină frâu brutalităţii sălbatice. O mare parte din ceea ce apăra legea se afla în mâinile preoţilor: moşteniri, finanţe, disciplină, afaceri temporare, preoţii fiind singurele persoane instruite. Statutul social al preotului făcea din acesta un om aparte şi, chiar dacă se făcea vinovat de anumite nelegiuiri nu putea fi acuzat sau pedepsit de nici o autoritate.
   Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că, pentru a deveni preot nu era necesar nici un examen prealabil care să ateste calităţile şi vocaţia unei asemenea misiuni, nici o pregătire sau perioadă de stagiu.
   Papa Inocenţiu al III-lea (1161–1216) declara la deschiderea Conciliului al IV-lea Lateran din 11 noiembrie 1215, că depravarea poporului îşi are izvorul principal în comportamentul clerului. Tot la acest conciliu, papa a stabilit prin canonul 3 modul de procedură al tribunalului ecleziastic:
 -„Cât despre cei ce cred în eretici, tăinuitorii, apărătorii şi partizanii lor, îi declarăm loviţi de excomunicare, statuând clar că, dacă unul dintre aceşti oameni nu s-a preocupat să o îndeplinească într un an, din acel moment el va fi, prin însuşi acest fapt, infam, şi nici nu va fi primit în funcţii publice sau la consilii, nici la alegerea altora, nici nu va fi admis ca martor;.... Dacă este cumva judecător, sentinţa pe care o va pronunţa nu va avea nici o valoare şi nu-i va fi atribuită nici o cauză; dacă este avocat, patronajul său nu va fi admis; dacă este notar, actele făcute de el vor deveni nule; ... dacă este cleric, va fi deposedat de orice funcţie şi beneficiu, astfel încât, cu cât este mai mare vina, cu atât mai gravă va fi pedeapsa. Dacă unii nu vor fi avut grijă să evite astfel de oameni după ce au fost făcuţi cunoscuţi de Biserică, să fie loviţi de excomunicare. Clericii să nu le acorde acestor ciumaţi sacramentele ecleziastice, să nu le aprobe înmormântarea creştinească, nici pomenile, nici ofrandele; dacă nu, vor fi privaţi de funcţie, care nu le va fi redată fără aprobarea specială a Scaunului Apostolic.”
   Începând cu Bula Super Illius Specula emisă de către papa Ioan al XXII-lea în anul 1326, vrăjitoria trece în categoria ereziilor, magicienii fiind pasibili de a fi sancţionaţi cu anatematizarea şi arderea pe rug. Totodată papa a ordonat ca sentinţele de anatematizare să fie făcute publice, iar cărţile de magie să fie arse.
   Începută în secolul al XII-lea şi instituţionalizată în secolul al XIII-lea, Inchiziţia şi-a accentuat activitatea pe parcursul secolului
al XIV-lea, o aprigă prigoană înregistrându-se împotriva vrăjitoarelor în secolul al XVI-lea. Până în secolul al XIII-lea împuternicirile inchizitoriale erau deţinute de episcopii locali, ceea ce înseamnă că, la început, avem de a face cu o inchiziţie episcopală.
   În august 1233, papa Grigore al IX-lea (1227 – 1241) a creat în mod oficial Inchiziţia, ca un aparat de represiune, cu propria sa poliţie secretă şi propriile sale tribunale a căror menire era de a distruge ereziile şi practicile vrăjitoreşti. S-a ocupat de ereziile apărute în nordul Italiei şi sudul Franţei cauzate de cathari, valdenzi şi vrăjitori.
   În cadrul aparatului inchizitorial existau două părţi: acuzatorul (care aducea dovezi incriminatorii, judeca şi condamna), iar de cealaltă parte inculpatul şi apărătorul. Ereticii erau excomunicaţi, condamnaţi, ucişi sau, în anumite situaţii, doar se discuta cu ei. Unică prin ţelurile urmărite şi prin mijloacele utilizate, ea a cunoscut de-a lungul timpului trei forme principale, cu structuri şi caracteristici specifice: Inchiziţia medievală, Inchiziţia spaniolă şi Inchiziţia romană.
   Inchiziţia medievală a luat fiinţă în secolul al XIII-lea pentru a combate ereziile cathară şi valdensă răspândite în sudul Franţei şi nordul Italiei. Iniţial, papa nu a stabilit Inchiziţia ca un tribunal distinct, ci a numit judecători speciali, permanenţi, care executau funcţiile doctrinei în numele papalităţii, având rolul şi dreptul legal de a apăra credinţa. Ca atribuţii, tribunalul avea de examinat în secret informaţiile oferite de către martori şi urmărirea ereticilor şi a suspecţilor de erezie.
   Luând naştere cele două ordine monahale, dominicanii şi franciscanii, ai căror membri aveau pregătire teologică şi nu erau interesaţi de aspectele materiale (cel puţin teoretic), reprezentanţii acestora păreau a fi candidaţii ideali pentru îndeplinirea funcţiilor de inchizitor. Cu toate acestea, inchizitorii n-au fost aleşi exclusiv din aceste ordine.
   Într-un decret dat pe 22 februarie 1232, Frederich al II-lea îi numea „inquisitores ab apostolica sede dator.” Episcopul Douais explica apariţia acestei instituţii ca rezultat al dorinţei Papei Grigore al IX lea de a nu amesteca acţiunile lui Frederich al II-lea cu învăţătura de credinţă a Bisericii.
   Astfel, papa a înfiinţat propriul tribunal ecleziastic, întrucât de foarte multe ori adversarii politici ai împăraţilor au fost ucişi sub pretextul ereziei. În acelaşi timp codul penal al imperiului a fost adoptat în linii mari, tocmai pentru a da satisfacţie şi dorinţelor personale ale împăratului. Instituţia astfel apǎrutǎ este cunoscută în sensul strict de „Inchiziție”, însă putem vorbi de două forme în care a acţionat aceasta:
   Inchiziția pontificală (pentru că inchizitorii erau delegați de către suveranul pontif, iar ea se distingea de cea exercitată de cǎtre episcopi) și Inchiziția monastică (călugărească), la care delegații papei erau selectați dintre călugări.
   Inchiziţia medievală şi-a extins repede activitatea în aproape toate ţările din continentul european, dar odată cu intarirea puterii regalităţii ea îşi va pierde autonomia.
   Inchiziţia spaniolă a fost întemeiată prin bula Exigit sincerae devotionis affectus, dată pe 1 noiembrie 1478 de către papa Sixtus al IV lea (1471 – 1484) la stăruinţa regelui Ferdinand al Aragonului (1452 – 1516) şi a Isabelei (1451 – 1504), regina Castiliei. Cei doi suverani aveau dreptul de a alege şi numi inchizitorii din rândul persoanelor ecleziastice. Inchiziţia spaniolă avea ca obiectiv principal exterminarea evreilor şi a maurilor, catolicismul simţindu-se ameninţat  din pricina numărului mare de credincioşi convertiţi ce proveneau din rândul evreilor (marranos) şi mahomedanilor (moriscos). Astfel a început epoca auto da fé – urilor. Este cunoscută în istorie ca varianta cea mai necruţătoare a Inchiziţiei ce a atins apogeul sub faimosul inchizitor general Thomas de Torquemada (1420 – 1498).
    Marele Inchizitor, pus în funcţie de papă, delega inchizitori pentru toate tribunalele de pe cuprinsul ţării. În activitatea sa era ajutat de către un Înalt Consiliu.
   Inchiziţia din Spania a fost înlăturată definitiv odată cu revoluţia din anul 1820.
   Inchiziţia romană a luat fiinţă în anul 1542, când papa Paul al III lea (1534 – 1549) i-a dat numele de Sacra Congregatio Romanae et Universalis Inquisitiones (Sfânta Congregaţie a Inchiziţiei Romane şi Universale), care ulterior va lua numele de Sancti Oficii (Sfântul Oficiu).
   Cauza principală ce a determinat înfiinţarea ei a fost infiltrarea ereziilor în lumea catolică şi răspândirea învăţăturilor heterodoxe. Printre alte misiuni urmărea şi combaterea reformei protestante.
   Tribunalul inchizitorial, compus din şase cardinali, notari, oficiali, clerici si membri ai ordinelor religioase urma să fie ultima curte de apel pentru procese religioase şi prima pentru cazurile rezervate papilor. Şi-a exercitat jurisdicţia îndeosebi pe teritoriul Italiei. I-a avut ca promotori pe Ignaţiu de Loyola şi Gian Pietro Carafa (viitorul papă Paul al IV-lea).
   Prin Constituţia sa „Immensa aeterni” din 23 ianuarie 1587, Papa Sixtus al V-lea (1585 – 1590) devenea adevăratul organizator, sau mai bine spus, reorganizator al acestei Congregaţii. Sfântul Oficiu, prima dintre congregaţiile romane, avea autoritate asupra tuturor creştinilor. Personalul său includea judecători, demnitari, consilieri, toate acestea fiind persoane calificate. Adevăraţii judecători vor fi cardinalii numiţi de papă, al căror număr fusese ridicat de către Pius al IV-lea la 8, iar de Sixtus al V-lea la 13. Numărul cardinalilor ce alcătuiau Sfântul Oficiu depindea de papa aflat în funcţie, conform Constituţiei „Sollicitudini nostrae dudum relatum...” din 1 octombrie 1745 a papei Benedict al XIV-lea (1740 – 1758).
   Procedura inchizitorialǎ.
 Imediat după momentul înfiinţării Inchiziţiei, aceasta nu avea o procedură riguroasă. Ancheta era realizată de cǎtre personalul bisericesc (preoţii) având concursul auxiliarilor specializaţi. Episcopul şi arhiepiscopul din fiecare dioceză, personal sau reprezentat de un diacon (ori de altă persoană „onestă şi capabilă”), o dată sau de două ori pe an vizitau parohiile unde era semnalată prezenţa ereticilor. Episcopul sau reprezentantul său obliga prin jurământ trei sau mai multe persoane să depună mărturie şi vor denunţa toate ereziile şi comportamentele suspecte. „Episcopul sau arhidiaconul său, sau alte persoane corecte şi cinstite să inspecteze o dată sau de două ori pe an parohia în care s-a zvonit că locuiesc eretici.” Cei care refuzau să depună jurământ erau consideraţi eretici. Până spre finalul secolului al XII-lea, episcopii urmăreau în diocezele lor orice problemă de credință și luau măsurile necesare pentru evitarea răspândirii ereziilor. Bula Ad abolendam, din 4 noiembrie 1184, care permitea urmărirea sistematică a ereticilor, lăsa totul la decizia episcopilor. Dacă, în ansamblu, după Conciliul Lateran IV (1215) nu s-au produs modificări majore privind modul de funcționare al Inchiziției, mai multe concilii locale, spre exemplu, cel din anul 1227 de la Narbonne și cel de la Toulouse din 1229 subliniau rolul episcopilor în combaterea ereziilor oferindu-le acestora dreptul de practică.
   Conciliul din Toulouse menționa și pedepsele ce vor fi administrate în funcție de greșelile săvârșite, stabilind că pedeapsa cu închisoarea putea fi considerată o cale de penitență.
   La statornicia principiilor şi regulilor de funcţionare, a scopurilor urmărite şi a mijloacelor au contribuit şi enciclicele, legislaţia laică, însă cele mai importante au fost „manualele inchizitorilor”. Acestea ocupă un loc privilegiat printre instrumentele de studiere ale Inchiziţiei.
   Din cauza dificultăţilor întâmpinate de inchizitori, cei care aveau o pregătire teoretică şi experienţă practică au elaborat adevărate ghiduri pentru instruirea personalului tribunalelor Inchiziţiei, ca de exemplu: Decretales, o colecţie de texte de maximă utilizare întocmită de Raymond de Pennafort în anul 1230 la ordinul papei Grigorie al IX-lea. Cuprindea detalii despre statutul şi mandatul inchizitorilor, descria pe iudei şi sarazini, oferea amănunte despre eretici, schismatici şi apostaţi etc., precum şi măsurile ce trebuiau luate împotriva tuturor acestora.
   Cel mai vechi manual cunoscut al Sfântului Oficiu datează din anul 1244, sub denumirea Ordo processus Narbonensis. Alcătuit într-un mod sumar, cuprindea procedura şi pedepsele inchizitoriale. Procedura era următoarea: citarea generală, timpul de graţie, interogatoriul în 14 puncte şi formulele de condamnare. Conţinutul ne prezintă patru aspecte ale proceselor: modul în care ereticii sunt judecaţi de braţul secular, condamnarea la închisoare a ereticilor, pedepsele de penitenţă, exhumarea şi arderea cadavrelor persoanelor decedate în erezie.
   În primele două situaţii, se menţionează clar că membrii tribunalului şi juriştii, fără inchizitor, vor decide la cererea consiliului.
   În situatia ultimelor două cazuri, inchizitorii nu erau secondaţi de episcopi sau reprezentanţi ai Bisericii, nici de oamenii legii.
   De Inquisitione haereticorum, atribuit inchizitorului franciscan David d’Augsbourg (1256 – 1271), descrie semnele după care pot fi recunoscuţi ereticii, obiceiurile lor şi mai ales vicleniile acestora. Cercetarea ereticilor are la bază experienţa autorului în calitate de tânăr inchizitor.
   De modo procedendi contra haereticos, apărut între anii 1278 – 1298, este practic o compilaţie: o parte din actele Conciliului de la Tarragona (definiţiile diverselor categorii de eretici) şi Ordo processus Narbonensis, totalizând 21 de formule.
   Practica officii Inquisitionis haereticae pravitatis (Practica anchetării depravării eretice) întocmit în anul 1324 de Bernard Gui, inchizitor de Toulouse (1307 – 1324).
   Este un tratat folosit de inchizitori, fiindu-le facilitată descoperirea ereziei în Touluose, Carcassès, Alpi, provincia ecleziastică Narbonne, adică diocezele Narbonne, Agde, Béziers, Carcassonne, Aleth, Elne, Lodève, Maguelonne etc. şi diocezele vecine. Documentul a fost publicat prima dată la Paris în 1886. Lucrarea este împărţită în cinci părţi. Prima conţine 38 de formule privind citarea şi prinderea ereticilor precum şi înfăţişarea tuturor persoanelor într-un proces al inchiziţiei. În a doua parte sunt 56 acte de graţiere sau comutare a greşelilor făcute în cursul sau în afara predicilor generale pronunţate de inchizitori. A treia parte are 46 de formule pentru sentinţe date cu ocazia acelor predici. Partea a patra constă într-o „scurtă şi utilă instrucţiune” cu privire la puterile inchizitorilor, excelenţa, importanţa, fundamentele lor. A cincea parte reprezintǎ opera lui Bernard Gui intitulată „Metodă, artă şi procedee folosite pentru căutarea şi interogarea ereticilor, credincioşilor şi a complicilor lor.” Aici sunt redate doctrinele şi riturile la cathari, valdenzi, pseudo – apostoli, precum şi modul în care trebuie să decurgă interogatoriile acestor eretici.
   Anchetele trebuiau să se desfăşoare în cel mai strict secret. Acuzatul era arestat de la început pe baza unei simple bănuieli. Astfel, inculpatul era socotit vinovat înainte de a fi cercetat: „... faţă de anumiţi eretici inchizitorul nu trebuie să fie blând, ci procedând cu discernământ să dejoace în aşa fel şiretlicurile ereticilor, încât, cu ajutorul Domnului, să smulgă din rădăcini, ca o moaşă îndemânatică, şarpele unduitor din cloaca şi hăul păcatelor”.  Tratatul ne oferă numeroase amănunte asupra unor aspecte ale derulării anchetelor în zonele unde activau tribunalele prezidate de Bernard Gui. Interogatoriul se făcea de către inchizitor în prezenţa a doi credincioşi cu discernământ, iar notarul redacta procesul verbal al mărturiilor. Fiind un exponent al justiţiei, inchizitorul urma regulile acesteia, bucurându se de „privilegii speciale”, care-l autorizau să procedeze simplu şi  direct, fără artificii avocăţeşti sau prezentări introductive.
El apela la aplicarea canonului 37 de la cel de-al patrulea Conciliu Lateran (1215), care interzicea citarea unui martor ce stătea la mai mult de două zile depărtare de domiciliul acuzatului. Numele martorilor erau ţinute secret de teama represaliilor. Urmează relatarea celorlalte etape: constrângerea, sentinţa, pedeapsa.
   Directorium inquisitorum a fost scris la Avignon, în anul 1376, de către Nicolau Eymerich, inchizitor general în Catalonia şi Aragon. Tratatul reprezintă primul manual tipărit de acest fel.
   A fost tipărit în anul 1503 şi reeditat în perioada 1578 – 1607 de cinci ori. Plasează vrăjitoria la finalul caracterizărilor principalelor erezii. Lucrarea cuprinde trei părţi: despre credinţa catolică şi despre înrădăcinarea sa, despre răutatea eretică care acţionează împotriva credinţei catolice şi, ceea ce este esenţial, practica oficiului.
   Manualul îi prevenea pe inchizitori să nu primească denunţuri contra ereticilor cu ocazia spovedaniei. Eymerich spunea că fiecare inchizitor trebuie să aibă un caieţel în care să-şi noteze numele tuturor denunţătorilor, pentru ca la nevoie, aceştia să fie folosiţi ca martori. Îi avertizează pe inchizitori să nu considere „erezie” ceea ce s-a spus în glumă. Inchizitorul e îndemnat să fie abil, iscusit, prefăcut, viclean, pregătit oricând să întindă curse ereticilor. Referitor la tortură, Eymerich spunea că: „este neîndoielnic vrednic de laudă să se aplice tortura, dar eu dezaprob cu tărie pe acei judecători sângeroşi care, pentru nu ştiu ce glorie, se dedau la schingiuiri rafinate şi atât de crude încât învinuiţii mor sub tortură sau îşi pierd unele mădulare.”
   În concluzie, opera lui Eymerich reprezintă mai mult decât un manual, este un „directuar” pentru inchizitori.

Tomás de Torquemada

   Compilacion de las instruciones del Officio de la Sancta Inquisicion... a fost întocmit de cǎtre faimosul inchizitor Thomas de Torquemada. Prima ediţie a apărut în 1484, apoi s-au reeditat alte trei ediţii în anii 1485, 1488 şi 1498. Este numit şi „codul terorii”. A avut drept model Directorium inquisitorum al lui N. Eymerich. Autorul a eliminat ceea ce ţinea exclusiv de Roma şi a reunit totul legat de tribunalul inchiziţiei spaniole. Lucrarea a fost alcătuită într-un moment delicat atât pentru coroana Spaniei cât şi pentru reorganizarea instituţiei inchizitoriale.
   Torquemada a beneficiat şi de aporturile aduse de alţi inchizitori: Deza, Cisneros, Maurique şi Valdés. Instrucţiunile cuprindeau organizarea şi procedura inchizitorială care erau deja stabilite prin legislaţia conciliară, decretele papilor şi în diverse manuale. Inchiziţia spaniolă nu are aspecte originale în contextul epocii privind legislația, mai ales că în anul 1503 s-a editat, la Barcelona, manualul lui Eymerich.
   Dacǎ primele „instrucțiuni” date de către Torquemada în anul 1484
cuprindeau 28 de articole având ca punct de plecare manualele lui Bernard Gui și Nicolas Eymerich, timp de aproximativ zece ani, în intervalul octombrie 1488 – mai 1498, Torquemada a adăugat unele aspecte suplimentare privind modul de organizare și funcționare al tribunalelor.
   Spre exemplu, în primele trei articole din cadrul „noilor instrucțiuni”, face precizări privind remunerarea personalului tribunalelor.
    Instrucţiunile lui Torquemada au fost reeditate şi în secolul al XVII-lea, respectiv în anul 1667, la Madrid.
    Sacro Arsenale, al inchizitorului Eliseo Marsini, a fost editat în anul 1631, după care reeditat de şase ori, tratatul fiind utilizat foarte des de către Inchiziţia romană. Manualul ne introduce în atmosfera iluziilor diabolice provocate în cadrul diverselor exorcisme. Vrăjitoria este limitată la actele ce implică pactul cu diavolul, apostazia credinţei şi la eficacitatea acţiunilor malefice. Recomandă prudenţă în desfăşurarea anchetelor şi a acceptării mărturiilor. În ediţia
Bologna, 1665, apărută sub titlul Sacro Arsenale, overo Practica dell Officio della Santa Inquisizione, se menţionează că tortura trebuie aplicată doar în cazul în care inchizitorul e de părere că acuzatul este vinovat. Noţiunea de corp delict apare foarte strict delimitată, fapt ce demonstrează evoluţia culturii juridice a inchizitorilor.
   În anul 1246 Conciliul de la Bèziers stabilea regulile de drept substanţial şi procesual cărora trebuiau să li se supună inchizitorii în activitatea lor, iar bula Ad extirpanda(6) din 15 mai 1252 emisă de papa Inocenţiu al IV-lea proclama lupta de exterminare a ereticilor drept o îndatorire fundamentală a statelor creştine. Aceasta obliga pe toţi creştinii, indiferent de statutul lor social, să denunţe orice erezie. În intervalul 1254 – 1264, sub papii Alexandru al IV-lea şi Urban al IV-lea, Inchiziţia şi-a dobândit toate atribuţiile.
   Misiunea inchizitorilor era definitǎ astfel, prin scrisorile de împuternicire: „Noi, N., prin graţia divină (...) Inchizitor general, cu încredere în scrisorile de recomandare şi în dreapta voastră conştiinţă, N., prin autoritatea apostolică, vă creăm şi vă instituim inchizitor apostolic împotriva depravării eretice şi apostaziei în tribunalul Inchiziţiei din N., în districtul şi jurisdicţia lui. Şi vă investim cu puterea şi facultatea (...) de a ancheta toate persoanele oricare ar fi ele, bărbat sau femeie, în viaţă sau decedate, absente sau prezente, de orice stare, condiţie, prerogative sau demnitate, absolvite sau nu, rezidente sau cu domiciliul temporar, care au locuit permanent sau temporar în oraşele, târgurile şi satele din districtul respectiv, care s-au făcut vinovate, suspecte sau dezonorate prin delicte şi crime de erezie şi apostazie şi pe toţi incitatorii, apărătorii şi tăinuitorii lor. Şi pentru ca să porniţi împotriva lor şi a fiecăruia dintre ei, procese potrivit legii şi Sfintelor Canoane....”.  Timp de aproximativ patru secole, din anul 1480 până în 1820, formula nu s-a modificat, scopul rămânând acelaşi: anchetarea, prevenirea şi combaterea ereziilor.
   Personajul central al tribunalului era inchizitorul, care cumula cele două funcţii, de anchetator şi de judecător. Procedura penală a zilelor noastre consideră aceste funcţii incompatibile la aceeaşi persoană în aceeaşi cauză. Inchizitorul era în acelaşi timp şi om al bisericii, un duhovnic care avea menirea de a asculta mărturisirea ereticului şi de a se strădui să-i salveze sufletul. Inchizitorul avea competenţă teritorială numai în regiunea stabilită prin scrisoarea papală de numire în funcţie. Totuşi el trebuia să plece şi să cerceteze toate zonele în care se răspândeau ereziile. Peste tot Inchiziţia avea agenţi şi spioni, silind oamenii să se trădeze unii pe alţii, încât nu se mai ştia dacă denunţarea se făcea din conştiinţa de a păstra valorile adevăratei credinţe sau din ură personală.
   Analizând ghidurile utilizate de către inchizitori, în special Practica Inquisitionis heretice pravitatis a lui Bernard Gui şi Directorium inquisitorum al lui Nicolau Eymerich, descoperim modul în care s-au desfăşurat procesele intentate de tribunalele Inchiziţiei şi deducem care erau etapele unui astfel de proces: vizita inchizitorului cu predica acestuia, timpul de graţie, anchetarea şi interogatoriul celor acuzaţi, intervenţia avocatului, audierea martorilor, tortura, pronunţarea sentinţei şi executarea acesteia.
   În cazul în care persoana acuzată, anchetată şi condamnată nu era mulţumită de sentinţa primită, putea să o conteste printr-un apel făcut direct către papă. Acest drept îl aveau toţi anchetaţii cu excepţia celor acuzaţi de vrăjitorie Pedepsele variau în funcţie de gravitatea faptei (sau a acuzaţiilor aduse) şi se concretizau în: amenzi, distrugerea caselor ereticilor, confiscarea averilor, condamnarea pe viaţă, posturi îndelungate, pelerinaje, opere de binefacere, biciuirea în public, flagelarea, interzicerea de a îndeplini anumite funcţii publice, excomunicarea, arderea pe rug, condamnarea morţilor în efigie cu dezgroparea cadavrelor şi arderea lor etc. Cea mai severă pedeapsă era excomunicarea şi abandonarea vinovatului puterii civile. Din moment ce Biserica nu sancţiona persoana, ci faptelle sǎvârşite de aceasta, era lăsatǎ pe mâna puterii civile. În cazul în care ereticul era cleric, era degradat în prealabil din treaptă, apoi dat puterii civile.
   Trebuie reamintit faptul cǎ exista, totuşi, o diferenţă majoră între pedeapsa civilă şi cea bisericească. Prima urmărea sancţiunea ca rezultat al încălcării legilor, în timp ce a doua avea în vedere, cel puţin teoretic, corijarea delicventului.

Inchiziţia în Franţa

   La începutul secolului al XIII-lea, în sudul Franţei s-a dezvoltat o puternică sectă, a albigenzilor sau catarilor, care ameninţa să se extindă foarte repede. Cuvântul „catar” derivă din grecescul „katharos” şi înseamnă „pur”. Unii i-au căutat rădăcina în „cato” = fiinţă misterioasă, de origine demonică.
   Între secolele XI – XV, catarii sunt întâlniţi în Franţa, Germania, Italia, Spania şi în Anglia.
   Prima dată fuseserǎ identificaţi în Italia (1030 – 1040) şi în Franţa în oraşul Albi (de unde au primit şi numele de albigenzi). Apoi, mişcarea este întâlnită la Köln în anii 1143 – 1144, când membrii unei comunităţi eretice se considerau adevărata Biserică, „săracii lui Hristos.” Mistica ereziei cathare este greu de înţeles tocmai din pricina numeroaselor antinomii.

Cathari alungati din cetate

   Catharii propovăduiau o concepţie dualistă asupra lumii reducând existenţa la o veşnică luptă între aceste două principii opuse: binele şi răul, spiritul şi materia, Dumnezeu (creatorul lumii spirituale) şi Satana (făuritorul lumii materiale). La origini apărea ca o mişcare neomaniheistă, ce are legătură cu bogomilismul.
   Catarii acceptau o Biserică pnevmatică nu una clericală. Pentru cathari, omul se putea mântui numai eliberându-se de trup, care e dominat de diavol ca tot ce este materie. Ei contestau firea umană a Mântuitorului, nu acceptau Euharistia, respingeau cultul Sfintei Cruci şi venerarea sfinţilor. Căsătoria era considerată un păcat trupesc, excepţie făcându-se când aceasta avea loc între virgini. Predicau abstinenţa sexuală, se abţineau de la consumul laptelui şi a oricărui aliment rezultat în urma copulaţiei, binecuvântau alimentele şi băutura spunând rugăciunea „Tatăl Nostru”, respingeau purgatoriul. Mişcarea a dat mult de furcă reprezentanţilor Bisericii. Întrucât catarii pretindeau că sistemul învăţăturilor lor este bazat pe Sfânta Scriptură, li s-a interzis să mai posede Biblia.
   În anul 1179, după al treilea Conciliu de la Lateran, care a condamnat prin canonul 27, învăţăturile catharilor, patharinilor şi publicanilor, în Languedoc sunt trimise noi misiuni catolice.
   Papa Alexandru al III-lea a lansat o cruciadă împotriva catharilor în anul 1180, iar Papa Inocenţiu al III-lea a înfiinţat Inchiziţia neliniştit fiind de succesul acestora în atragerea noilor adepţi. Papa Inocenţiu al III-lea a trimis, începând din anul 1203 în teritoriile „infestate” de cathari, legaţi papali, independenţi de episcopii locului, cu misiunea de a-i recupera pe eretici în mod paşnic. Când unul dintre cei trimişi de către papă, Pierre de Castelnan a fost ucis de către eretici, papa a cerut regelui Franţei, Filip August să lupte contra lor cu arma.
   În anii 1204 – 1205, papa Inocenţiu al III-lea solicită, în repetate rânduri regelui Franţei, Filip August să intervină cu forţa armatei în Languedoc pentru stârpirea ereziei, însă regele preocupat de luptele cu englezii pentru redobândirea unor teritorii cucerite de aceştia în Franţa, nu avea cu ce să întreprindă o expediţie militară în sud.
   Este cunoscut faptul că, în secolele XII – XIII întreaga parte de vest a Franţei aparţinea Angliei, iar partea de est, deşi se numea regatul Franţei, era alcătuită din principate şi ducate aflate mereu în conflict.
   În august 1235, Fratele Robert, poreclit „Bogomilul”, este numit inchizitor general al Franţei cu rolul de a reprima erezia cathară. Călugărul dominican Robert Bulgarul (Bogomilul) a reprezentat o faimoasă figură din perioada de început a inchiziţiei. Activitatea sa s-a desfăşurat în nordul Franţei şi în Flandra. A condamnat pe mulţi dintre foştii săi coreligioşi (unele surse aratǎ că făcuse parte din secta catharilor).
   În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Inchiziţia îşi perfecţionează sistemul de represiune, îmbogăţindu-şi procedurile prin introducerea, în anul 1252, a folosirii autorizate şi reglementate a torturii. În acest regim tortura a fost aplicată mai întâi în Italia apoi în Franţa. Din cauza creşterii numărului anchetelor si al persecutiilor întetite, cei mai mulţi cathari din Languedoc se vor refugia în Italia.
   Spre finalul secolului al XIII-lea teritoriul Franței a fost împărțit spre administrare cǎlugǎrilor franciscani și dominicani. Astfel, în sud-estul țării s-au conturat primele zone în care Inchiziția era în administrarea franciscanilor: Provence (1265), Avignon (1267), Savoie și Dauphiné (1288), Lyonnais și Vivarais (1290).
   Restul teritoriilor (Lorena, Flandra, zonele comitatului etc.) au rămas în subordinea dominicanilor. Administrarea teritoriilor de către tribunalele inchizitoriale a variat în timp, fapt pe care îl deducem din titulaturile pe care le purtau inchizitorii la momentul învestirii.
   Spre exemplu, în Provence întâlnim următoarele titluri: „inchizitor în provincia Provence”, „inchizitor în părțile Provence,” „inchizitor pentru comitatele Provence și Forcalquie și al altor locuri...” etc.
   Situații similare întâlnim și pentru celelalte zone: papa Ioan al XXII-lea se adresa lui Bernard Gui la Toulouse cu formula „inchizitor în regatul Franței cu reședința la Toulouse”, Étienne de Lacombe era „inchizitor în orașul și dioceza
Toulouse”, Bernard Bosquarel activa în „provincia Toulouse, în părțile Gascogne, Languedoc și alte zone...”. Inchizitorii din Paris purtau titlul de „inchizitor în regatul Franciae” sau „inchizitor în părțile regatului Franciae”. Șirul exemplelor ar putea continua pentru aproape toate regiunile Franței.

Bernard Gui (1261-1331)

   Dintre inchizitorii pe care i-a avut Franţa, cea mai ilustră imagine a rămas aceea a lui Bernard Gui (1261-1331), „un venerabil reprezentant al Fraţilor Predicatori, un om cumpǎtat, înţelept, modest, cultivat, bun orator, profund religios”.
   Analizând documentele proceselor desfǎşurate în timpul mandatului sǎu, putem afirma cǎ a manifestat o cruzime asemǎnǎtoare cu cea a lui Thomas de Torquemada.
   Studiind fenomenul vrăjitoriei în Franţa, am observat că în zona Toulouse se întâlnesc cele mai multe cazuri de vrăjitorie.
   Un caz celebru îl reprezintă procesul mareşalului Franţei Gilles de Rais judecat pentru vrăjitorie în anul 1440. Acesta era pasionat de cultul diavolului, arte magice şi de alchimie. Ultimul mare proces de vrăjitorie desfăşurat în Franţa a avut loc în anul 1632 implicându-l pe abatele Urbain Grandier (1590 – 1634), parohul Bisericii Saint-Pierre-de- Marché din Loudon.

Judecata lui Gilles de Rais in 1440

   Dintre procesele celebre am analizat procesul templierilor, desfǎşurat între anii 1307 şi 1312 (pe data de 22 martie 1312, în cadrul Consistoriului reunit în secret, papa Clement al V-lea a impus aprobarea desfiinţării Ordinului Templierilor prin Bula Vox in excelso.Printr-o nouă bulă, Ad providam, dată pe 2 mai 1312, toate bunurile templierilor au fost atribuite Ordinului Ospitalierilor, astfel cǎ la 6 mai 1312, practic Templul nu mai exista), şi procesul Ioanei d’Arc (1431), care constituie un exemplu reprezentativ în privinta acţiunii binomului Stat – Biserică, atunci când colaborarea dintre aceste institutii nu urmăre te altceva decât să deservească interesele reciproce.
   Ioana ďArc a reprezentat un moment misterios într-o perioadă nefericită a războiului franco-englez (1337 – 1453). A fost acuzatǎ de vrǎjitorie şi de faptul cǎ ea comunica mereu cu „voci divine” ale Sfântului Arhanghel Mihail, Sfânta Ecaterina, Margareta şi chiar ale lui Dumnezeu.

Jeanne ďArc cca 1412-1421

   Tribunalul şi-a început şedinţele pe 9 ianuarie 1431, rechizitoriul fiind redactat în limba latină, limbă necunoscută de cǎtre Ioana. Printre acuzaţiile aduse se numărau: pretenţia de a fi avut convorbiri cu sfinţii, profeţii false, purtarea hainelor bărbăteşti, nesupunere etc.
   În perioada 21 februarie – 27 martie s-a desfăşurat interogatoriul preliminar al acuzatei, după care a urmat judecarea propriu – zisă până la 24 mai 1431. Pe 2 mai i-au fost prezentate formal acuzaţiile, cerându-i-se să renunţe la „viziuni” şi să se supună Bisericii.
   Refuzând, după o săptămână, este dusă în camera de tortură, unde, spre a o înfricoşa, i s-au arǎtat doar instrumentele. Oficial i s-a comunicat, pe data de 23 mai, că urmeazǎ sǎ fie arsă pe rug în cazul în care nu-şi recunoaşte greşelile făcute. Adusă în faţa tribunalului, i s-au adus la cunoştinţǎ cele 12 capete de acuzare: apariţiile îngerilor şi ale sfinţilor – sunt declarate mincinoase, fictive, inspirate de spirite diabolice; semnul dat lui Charles prin coroana adusă de Sfântul Mihail – a fost considerat drept o poveste mincinoasă păgubitoare pentru biserică; recunoaşterea sfinţilor şi a îngerilor prin încurajarea ce i-o aduceau şi credinţa în ei ca şi în Iisus – reprezintǎ o credinţă prea îndrăzneaţă; purtarea hainelor bărbăteşti şi a părului scurt şi primirea cuminecăturii în aceste haine – este un blestem faţă de Dumnezeu etc.
   Observǎm cǎ fiecare acuzaţie are şi o intepretare din care rezultǎ practic, erorile privind învǎţǎtura de credinţǎ creştinǎ.

Jeanne ďArc pe rug (1421)

   Franţa şi-a încheiat experienţele organizării politico-administrative, de la moştenirile cetăţii romane la regalitatea naţională trecând prin eclipsarea puterii publice. Biserica a trecut prin toate experienţele: organizarea seculară şi ierarhizată, eretismul anarhic etc.
    În Franţa, Inchiziţia a contribuit la realizarea unitǎţii statale, monarhice. Renaşterea provocase o puternică reacţie spirituală dar şi materială, unul din punctele grav lovite fiind religia. Mulţi credeau în puterea diavolului. Unele adevăruri puteau fi argumentate de ştiinţă, încă mai erau considerate de către
mulţi, încercări ale satanei. S-a dezvoltat interesul pentru astrologie, care era o „modă” a vremii.

Inchiziţia în Italia

   O premisă ce a făcut posibilă organizarea şi funcţionarea Inchiziţiei în Italia a constituit-o lupta pentru învestitură.
   Conflictul a început în secolul al VIII-lea, când regele Pepin cel Scurt chemat de papa Ştefan al II-lea a cucerit de la lombarzii care invadaseră nordul Italiei, exarhatul Ravenna şi ducatul de Roma, pe care le-ar fi donat papei în anul 756.      Această presupusă donaţie a reprezentat actul de fondare al Statului Vatican (Patrimonium Sancti Petri).
   În urma invaziei albigenzilor din Languedoc (Franţa) în nordul Italiei, erezia a luat o altă formă. Aici ereticii sunt întâlniti între anii 1092 – 1208 sub numele de „patarini.”
   Încă din prima jumătate a secolului al XI-lea, în ciuda tuturor eforturilor depuse de episcopul Heribert al Milanului, erezia cathară s-a manifestat şi în Lombardia. Un secol mai târziu, erezia a dobândit o mare amploare datorită lui Arnaldo da Brescia. Ereticii italieni vor duce o luptă antipapală.
   Astfel, papa Eugeniu al III-lea fuge la Roma unde palatul său şi cele ale cardinalilor fuseseră jefuite de patarini, deoarece aceştia nu puteau concepe ca Biserica să deţină bunuri şi averi.
   Eugeniu al III-lea învinge, iar Arnaldo da Brescia este arestat şi decapitat la Roma în anul 1155, iar cadavrul sǎu e ars pe rug, apoi cenuşa aruncată în Tibru.
   Papa Honoriu al III-lea a dus o înver unată luptă împotiva patarinilor, în perioada 1222 – 1224, cerându-le episcopilor să recurgă la represiuni împotriva lor.
   În anul 1228, Geoffroi, legat al Sfântului Scaun în Lombardia, i-a alungat pe ereticii din Milano şi statele vecine. Regele Siciliei, Frederic al II-lea (1198 - 1250) dă un decret la Catania în baza căruia Geoffroi trece la confiscarea bunurilor ereticilor, dărâmarea caselor acestora, iar cei care îi sprijineau pe patarini erau amendaţi cu sume cuprinse între 25 şi 100 de livre. Se aplica pedeapsa cu moartea. Frederic al II-lea, ale cărui scopuri erau mai mult politice decât religioase vedea în erezie „o crimă de lez-majestate, pasibilă deci cu pedeapsa cu moartea.” Inchizitorii vor fi dominicani şi franciscani. Geoffroi a creat o comisie inchizitorială formată din 12 membri, cărora li s-au alăturat 4 călugări franciscani.
   În anul 1229, din ordinul papei Grigore al IX-lea, cardinalul Goffredo de Castigione a fost numit inchizitor în Milano, oras care fusese de ani de zile sub influentă eretică. Numirea a fost de un real succes, cu atât mai mult cu cât a primit ajutorul neconditionat al clerului de aici, în special al celor două ordine monahale (franciscanii i dominicanii), ba mai mult, s-a constituit o comisie formată din 12 membri în vederea urmăririi ereticilor. Tribunalul astfel constituit a fost unul activ.
   Pe 22 mai 1231, papa Grigore al IX-lea i-a solicitat arhiepiscopului de Milano să aplice de urgentă Statutele Sfântului Scaun privitoare la urmărirea ereticilor si prevenirea ereziilor. În acelaşi an papa îl numeşte pe dominicanul Alberic în funcţia de inchizitor al Lombardiei. Erezia a fost reprimată în ansamblul ei, iar câţiva eretici arşi pe rug. Episcopul Guala Ronio al Bresciei şi inchizitorul Alberic vor excomunica pe Mandello, ales în fruntea oraşului Bergamo.
  Un caz interesant îl constutie cel al lui Domenico Scandella, zis Menocchio, un morar din Friuli, care a fost ars pe rug sub acuzaţia de erezie, deţinerea şi citirea cǎrţilor interzise. Documentele procesului împotriva sa se află în Arhivele Curiei Arhiepiscopale din Udine,
   Pe data de 28 septembrie 1583 a fost denunţat Sfântului Oficiu de către Odorico Vorai fiind acuzat că a rostit cuvinte „eretice şi nelegiuite” despre Hristos, acuze ce au fost susţinute de către martori precum: Francesco Fasseta, Domenico Melchiori, Giuliano Stefanut.   La 4 februarie 1584, inchizitorul franciscan Felice de Montefalco a ordonat ca Domenico să fie arestat, iar pe 7 februarie 1584 a fost supus primului interogatoriu. Odată cu arestarea sa, i s-au inventariat şi cărţile sale pe care le citise sau pe care le studia.
   Analizând lista cărţilor se observă că majoritatea erau împrumutate de la consătenii săi. Şase lucrări din cele 11 conţineau texte religioase. Întreaga anchetă s-a derulat pe baza ideilor şi mesajelor din lecturile făcute. În timpului
procesului, inchizitorul a întrebat dacă Menocchio vorbea în glumă sau îşi susţinea şi argumenta ideile, deoarece manifestările eretice ale persoanelor fără multă şcoală erau considerate ca rod al nebuniei sau al posedării diavolului.
   Menocchio a fost acuzat de anabaptism, mişcare întâlnită în regiunea Veneto şi care a atras persecuţii religioase în secolul al XVI-lea.
   Interogatoriile s-au încheiat pe data de 12 mai, după care a fost dus iar în temniţă. Pe 17 mai i s-a dat sentinţa: „Încǎpǎţânat astfel în aceste erezii, ai
perseverat cu inimǎ împietritǎ, ai negat cu îndrǎznealǎ, cu vorbe profane şi nelegiuiri.... ai sfârtecat cu suflet diabolic, nu ai ţinut postul sfânt pânǎ la capǎt, nu am aflat noi cǎ ai rǎcnit pânǎ şi împotriva sfintelor predici?, ai condamnat.... cu judecata ta profanǎ, spiritul cel rǎu te-a îndemnat sǎ te afirmi, te-ai luptat.... cu gura ta spurcatǎ, ai nǎscocit lucrul acesta atât de nelegiuit, şi cǎ totul a fost murdǎrit şi cǎ nu a fost pângǎrit de tine... negai, rǎstǎlmǎcind cu limba ta blestematǎ... spuneai, la urmǎ ai rǎcnit, ai dat otravǎ, şi ceea ce este groaznic nu numai de spus ci şi de auzit pentru toţi, n-a fost mulţumit spiritul tǎu rǎu şi pervers cu toate acestea... ci a scos coarne şi precum giganţii ai început sǎ te baţi împotriva celei mai sfinte şi inefabile Trinitǎţi, se înspǎimântǎ cerul, totul se rǎstoarnǎ şi se cutremurǎ cei care aud lucrurile neomeneşti şi îngrozitoare pe care cu gura ta profanǎ le-ai rostit despre Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Ai
adus din nou la luminǎ şi cu tǎrie ai afirmat ca adevǎratǎ acea pǎrere, de altminteri interzisǎ, a unui vechi filozof care afirma veşnicia haosului, din care au ieşit toate ce sunt în aceastǎ lume. În sfârşit, ai înviat pǎrerea maniheiştilor despre dubla generare a binelui şi rǎului. Ai adus din nou la luminǎ erezia lui Origen cǎ toţi vor fi salvaţi, evrei, turci, pǎgâni, creştini şi toţi necredincioşii,
deoarece Duhul Sfânt le este tuturor în mod egal... Te condamnǎm solemn sǎ fii închis între douǎ ziduri unde vei rǎmâne pentru toatǎ durata vieţii tale,” o sentinţǎ ce ne atrage atenţia prin lungimea ei (de patru sau cinci ori mai mare decât o sentinţǎ obişnuitǎ).
   În cadrul celui de-al doilea proces al sǎu, desfăşurat pe 12 iulie 1599, s-a abordat şi problema cosmogoniei privind raportul dintre cultura populară tradiţională şi cea din lecturile sale.
   Spre finele lui iunie 1599, Menocchio a fost arestat şi încarcerat la Aviano. Trecuseră 15 ani de la primul interogatoriu. În acest interval executase şi trei ani de închisoare „era acum bătrân: slab, cu părul alb, cu barba cenuşie, mai mult albă, îmbrăcat ca întotdeauna ca un morar, cu o haină şi o beretă de culoare gri-deschis. Avea 67 de ani..”.
   Pe 2 august, Congregaţia Sfântului Oficiu l-a declarat „relaps” solicitându-i-se să-şi divulge complicii pentru a nu fi torturat. Răspunzând: „Nu-mi amintesc a fi cugetat cu careva,” a continuat: „am vorbit cu atâţia, că acu nu-mi amintesc.” L-au examinat dezbrăcat, după care l-au legat şi l-au dus în camera de tortură. Notarul a menţionat că tortura avusese loc o jumătate de oră, conform regulamentelor în vigoare. Papa Clement VIII cerea ca Menocchio să fie condamnat la moarte în aceeaşi perioadă în care, la Roma se încheia procesul lui G. Bruno.
   Menocchio, în final, a fost omorât. Faptul e relatat în depoziţia lui Donato Serotino care, la 6 iulie 1601, spunea comisarului inchizitorului din Friuli că la Pordenone „fusese executat de către Sfântul Oficiu .... acel Scandella.”
   În contextul celor două mari evenimente istorice, inventarea tiparului şi Reforma, a fost posibilă apariţia unui asemenea caz ca al lui Domenico Scandella. Reforma a oferit oamenilor curajul de a comunica, iar tiparul a făcut ca ideile din cărţi să fie transmise, analizate şi comparate cu tradiţia orală.

Giordano Bruno

  Procesul lui Giordano Bruno  (n. cca.1548 , Nola /Campania - d. 17 februarie 1600) desfǎşurat între anii 1592 – 1600.
   În zorii zilei de joi 17 februarie 1600, Bruno, îmbrăcat în sanbenito, a fost condus pe ultimul drum de la închisoarea Tor di Nona spre rugul „purificator”  ridicat lângă fântâna lui Terrina, în centrul Pieţei Campo di Fiori.
Astfel, unul dintre marii gânditori ai Renaşterii, credincios până la capăt crezului său filosofic, şi-a aflat sfârşitul, pentru a împlini, parcă, propria-i prevestire: `Nu ştie fluturele-n jocuri bete / Că focul arde, ci spre el se-ndreaptă, / Nici cerbul către râu, mânat de sete, / Nu ştie de săgeata ce-l aşteaptă ...`
   Aproximativ 250 de ani nu s-au făcut publice actele procesului lui Giordano Bruno. Unele documente referitoare la activitatea inchiziţiei din Veneţia şi din Roma devenind accesibile în perioada revoluţiei din 1848 – 1849, au scos la iveală date revelatoare pentru acest episod.
   Gregorio Palmieri, funcţionar al arhivelor Vaticanului, a descoperit în anul 1886 în fondul secret un manuscris referitor la proces, însă papa Leon al XIII-lea (1878 – 1903) a interzis publicarea informaţiilor. Tocmai în anul 1940, alt arhivar, Angelo Mercati intră în posesia documentului descoperind încă 59 de pagini ce relatau succint dezbaterile tribunalului inchizitorial privind cazul lui Bruno.

Executia lui Giordano Bruno

   Cu acordul papei, s-a publicat, în anul 1942, o sinteză a materialelor care încearcă oarecum să demonstreze legalitatea juridică a acţiunii.
Galileo Galilei.
   În anul 1615 Inchiziţia a deschis oficial cercetarea împotriva lui Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642) prin intermediul călugărilor Tommaso Caccini, Ferdinando Ximenes şi Giannozzo Attavanti. Au urmat primele contacte cu maşina inchizitorială. pe 12 aprilie 1633, când i s-a luat primul interogatoriu.

Galileo Galilei

   Sentinţa dată împotriva lui Galilei: „Roma, 22 iunie 1633..... Spunem, ne pronunţăm, dăm sentinţa şi declarăm că tu zisul Galileo, pentru motivele arătate în proces şi mărturisite de tine ca mai sus, te-ai făcut vinovat în faţa acestui Sfânt Oficiu de erezie, anume de a fi susţinut şi crezut doctrina falsă şi contrară celei din Sfintele Scripturi ... în consecinţă ai căzut în toate cenzurile şi pedepsele sfintelor canoane şi altor legi generale şi particulare promulgate contra unor
asemenea delicvenţi. Suntem mulţumiţi dacă, cu inimă şi credinţă sinceră, abjuri în faţa noastră, blestemi şi deteşti erorile şi ereziile de mai sus şi orice altă eroare şi erezie contrară Bisericii Catolice şi Apostolice în felul pe care ţi-l vom indica noi... tu Galileo Galilei, inculpat, prezent aici, anchetat, judecat şi confesat...te-ai făcut suspect vehement de erezie... şi drept urmare cazi
sub incidenţa tuturor interdicţiilor şi pedepselor prevăzute de canoanele sfinte şi alte decrete generale şi particulare impuse şi promulgate împotriva unor asemenea infractori. De care suntem de acord să fii absolvit, dacă mai întâi, cu inimă curată şi credinţă neprefăcută, în faţa noastră abjuri, blestemi şi deteşti sus-zisele greşeli şi erezii şi oricare altă greşeală şi erezie potrivnică Bisericii Catolice şi apostolice în felul şi forma prescrise de noi... Acest Sfânt Oficiu te condamnă la închisoare şi îţi impune drept pocăinţă ca timp de trei
ani să spui o dată pe săptămână cei şapte psalmi de pocăinţă rezervându-ne dreptul de a micşora,
schimba sau ridica total sau parţial pedepsele şi pocăinţele de mai sus.”

Judecata lui Galileo Galilei

   Abjurarea „....De aceea... cu inimă sinceră şi credinţă neprefăcută, abjur, blestem şi detest erorile şi ereziile de mai sus şi în general orice altă eroare, erezie şi părere contrarie Sfintei Scripturi; şi jur că în viitor nu voi mai spune nici verbal, nici în scris astfel de lucruri pentru că aş putea fi suspectat; iar dacă voi cunoaşte vreun eretic sau suspectat de erezie îl voi denunţa acestui Sfânt Oficiu sau altui Ordin local, unde mă voi afla ...
   Eu Galileo Galilei, am abjurat, am jurat, am promis şi m-am obligat ca mai sus şi, cu adevărat cu propria mea mână am semnat această abjuraţie şi am spus-o cuvânt cu cuvânt în Roma, în Mănăstirea Minerva, în ziua de 22 iunie 1633 ...
Thomasso Campanella.
   Acuzat de practicarea magiei şi încheierea pactului cu diavolul, în anul 1592, a fost închis la Mǎnǎstirea San Domenico din Neapole. Cu toate acestea, acuzațiile
aduse nu au avut urmările dorite de către Biserica Apuseană, deoarece în Italia acelei perioade procesele de vrăjitorie și magie nu constituiau ceva glorios. Eliberat, după ce executase 26 de ani de închisoare, a plecat la Paris unde a studiat o serie de lucrări şi s-a întâlnit cu marele filozof francez Pierre Gassendi (1592 – 1655).
   În prefața lucrării Questiones Physiologicae, publicată la Paris în anul 1637, menționa că nu a primit acceptul Congregației Indexului spre a o publica pentru motivul că era închis la Neapole sub falsa acuzație de lèse-majesté.
   Dacă în Christianitas medioevalis, Biserica era principala instituţie a Europei, în această perioadă apar oamenii ştiinţelor laice, pionierii altor instituţii care nu au nevoie de revelaţie pentru a-şi dezvolta ideile şi cercetările lor. Celebra condamnare a lui Galilei a devenit, peste douǎ secole, un adevǎrat simbol al conflictului dintre teologie şi ştiinţele moderne. Într-un asemenea context, Biserica ar fi trebuit să-şi dea seama că nu mai putea patrona toate ştiinţele. Pe de altă parte, începând liberalizarea şi laicizarea gândirii, liberalii şi laicii acestor timpuri încep să acuze din ce în ce mai vehement Biserica de necolaborare la opera lor, condamnând-o pentru faptul că se opune laicizării societăţii.

Inchiziţia în Spania

   O scrisoare a papei Grigore al IX-lea, din data de 12 august 1236, descrie măsurile de represiune luate împotriva ereticilor de către regele Ferdinand al Castiliei: au fost însemnați pe frunte cu fierul roșu, toți cei din orașul și dioceza Palencia, care împărtășeau idei eretice. În același timp le-au fost confiscate și bunurile materiale.
   Fiul lui Ferdinand, Alfonso al X-lea a organizat inchiziția pe tot cuprinsul regatului, ajutat fiind de papă, care prin bula din 23 aprilie 1234 stabilea inchizitori francisacni și dominicani în majoritatea orașelor Spaniei.
   Conciliul provincial din Taragona, reunit în anul 1242 la propunerea arhie-piscopului acestui oraș, Petru de Albalat, a reprezentat un prim pas în organizarea inchiziției episcopale în Spania. Consiliul a definit terminologia privitoare la eretici (persoanele care persistă cu îndârjire în greșeli privind învǎţǎtura de credinţǎ), împârțindu-i în: credincioși (cei care cred în învățăturile
eretice și le practică), suspecți de erezie (care participă la adunările, predicile și rugăciunile ereticilor), celatores (cei care, cunoscând eretici nu îi denunță), occultatores (cei care se angajează să nu-i divulge pe eretici), defensores (care împiedică acțiunile Inchiziției de anchetare a ereticilor), fautores (cei care oferă ajutor și consiliere ereticilor), relapsi (persoanele care, după abjurare au recăzut în erezie).
   Deși nu a definitivat un cod de procedură împotriva ereticilor, acest conciliu a avut menirea de a analiza modurile manifestării învățăturilor eretice, urmând a fi
instrumentate metodele și mijloacele de extirpare a ereziilor.
   Printr-o scrisoare dată la Lyon pe 20 octombrie 1249, papa Inocențiu al IV-lea se adresa superiorului Ordinului Predicatorilor din Spania și inchizitorului Raymond de Peñafort, îndemnându-i pe aceştia să organizeze inchiziția spaniolă după zelul dominicanilor. Ulterior aparatul inchizitorial și-a început activitatea.
   În anul 1401 papa Bonifaciu al IX-lea l-a numit pe Vicent din Lisabona „Inchizitorul întregii Spanii”.
   La stăruinţa regelui Ferdinand al Aragonului şi a reginei Isabela a Castiliei, papa Sixtus al IV-lea decidea, prin bula din 1 noiembrie 1478, numirea ca inchizitori a 2 – 3 preoţi de peste 40 de ani acordând regilor din Aragon şi Castilia dreptul de a-i desemna şi destitui. Ulterior, la 27 septembrie 1480, la Medina del Campo, cei doi suverani, Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia, împreună cu delegaţia cardinalului Spaniei şi fratele Thomas de Torquemada, numeau inchizitori pentru Castilia. Abia din acest moment Inchiziţia spaniolă este pregătită să-şi
desăvârşească opera. În octombrie 1480 se fixau la Sevilla Juan de San Martin şi Miguel de Modillo unde îşi începeau misiunea descoperind oamenii ce se îndepărtau de la dreapta credinţă.
   Torquemada a instalat 26 de noi inchizitori. Doi ani mai târziu, în 1482, papa Sixt al IV-lea, acceptând propunerile regilor de a numi inchizitori, îi numea pe Thomas de Torquemada, Juan de San Martin, Miguel de Morillo, Petro de Ocania, Petro Martino etc.
   Astfel în perioada 1480 – 1510 s-a consemnat activitatea maximă a Inchiziţiei în Spania.
   Instituirea Inchiziţiei a determinat o opoziţie vehementă. În Aragon, Ferdinand a profitat de conjunctură pentru „a reforma” vechea Inchiziţie, astfel încât tribunalele inchizitoriale depindeau mai degrabă de rege decât de papă.
Tribunalul se instala de obicei în centrul districtului. Existau 20 de tribunale ce încercau să acopere o cât mai mare suprafaţă. Din personalul tribunalelor doar 2/3 erau inchizitori, restul preoţi administratori și persoane care ajutau la buna desfășurare a activității (consilieri, secretari, etc.).
   Consiliul Suprem al Inchiziţiei (numit şi Suprema) desfăşura o intensă activitate,
consilierii întrunindu-se zilnic: luni, miercuri şi vineri dimineaţa, iar marţi, joi şi sâmbătă, seara.

O `sedinta` a Inchizitiei - Goya

   Doi dintre membrii guvernului Spaniei asistau cu regularitate la şedinţele de seară ale Consiliului.
   Consiliul era prezidat de inchizitorul general şi avea următoarele sarcini:
1. elabora instrucţiunile cărora trebuiau să se conformeze tribunalele provinciale;
2. completa sau modifica aceste instrucţiuni în funcţie de conjunctura politică sau religioasă;
3. controla activitatea inchizitorilor principali verificând şi rapoartele acestora;
4. judeca, în apel, cauzele înaintate;
5. examina cazurile cele mai grave;
6. arbitra în cazurile de vot contradictoriu;
7. judeca pe membrii Sfântului Oficiu ale căror crime şi abuzuri erau dovedite;
8. inspecta tribunalul şi inchizitorii.
   Din cercetarea rapoartelor de inspecţii întocmite de Suprema aflăm modul de funcţionare al tribunalelor. Inspectorul interoga aproape tot personalul tribunalului, de la inchizitor până la gardienii închisorii. Erau folosiţi ca martori şi deţinuţii. Majoritatea inspecţiilor aveau un caracter general: vizitarea amănunţită a fiecărei celule, examinarea deţinuţilor şi a stării de sănătate a acestora, inspectarea „secretului”, a cheltuielilor, materialelor şi a întregului personal al
tribunalului. Inspectorii foloseau un chestionar ce cuprindea 49 de întrebări cu privire la exercitarea funcţiei inchizitoriale: nivelul de cultură al inchizitorilor, competenţa lor, sârguinţa de care dădeau dovadă, respectarea instrucţiunilor date de Suprema etc.
   De exemplu în 1628 un raport întocmit la Sevilla avea 1.023 coli, ceea ce înseamnă peste 2.000 pagini şi conţinea liste ale plângerilor împotriva fiecărui membru al tribunalului.
   Tribunalele inchizitoriale spaniole funcţionau după „Instruciones...” ale lui Torquemada. În Aragon probabil că nu au fost aplicate regulile lui Torquemada în materie de credinţă.
   Din anul 1481 până în anul 1820 au funcţionat în Spania 45 de inchizitori generali, media mandatelor fiind de şapte ani şi jumătate. Cinci inchizitori generali şi-au păstrat postul peste 20 de ani, iar alţii doar câteva luni. Această funcţie fiind de durată permitea inchizitorilor să controleze foarte bine aparatul inchizitorial. Printre cei 45 mari inchizitori ai Spaniei câţiva au fost dominicani: Thomás de Torquemada (1483 – 1498), D. Fr. Diègo Deza (1499 – 1506), Juan
García de Loaysa (1546 – 1554), Fernando de Valdés (1547 – 1568), Luis de Aliaga Martínez (1619 – 1622), Antonio de Sotomayor (1632 – 1643), Nithard (1666 – 1668) şi mulţi alţii.
   Tortura era rezervată, în special, cazurilor de erezie: evreilor, mahomedanilor,
lutheranilor etc. În asemenea situaţii, în perioada 1606 - 1612, la Sevilla Sfântul Oficiu a judecat 184 persoane din care 21 au fost torturate (11,4 %). Dintre acestea, 11 au mărturisit parţial delictele de care erau suspectate, iar 10 n-au recunoscut nimic. Două persoane au rezistat la trei şedinţe de tortură, maximum permis.
   La Valencia, cercetând dosarele observăm că doar în 2 % din cazuri se folosea tortura care nu dura mai mult de 15 minute.
   Ca metode de tortură utilizate în Spania, pe lângă cele generale, merită amintite: extensia prealabilă, garrucha, potro, toca, fecioara de fier, arderea mâinilor etc.
   Acţiunile inchizitoriale aveau în vedere orice categorie socio-profesională. Astfel au căzut victime şi numeroşi teologi (ierarhi, profesori, membri ai diverselor ordine călugăreşti etc.).
   De exemplu cazul arhiepiscopului Bartolome de Carranza, arestat de Sfântul Oficiu în anul 1559 sau cele ale Sfântei Tereza de Ávila (1515-1582) şi Sfântului Ioan al Crucii (†1591).
   Atitudinea faţă de evrei, musulmani şi conversos (evreii convertiţi la creştinism) au constituit trei elemente principale ale politicii religioase duse de cǎtre Ferdinand şi Isabela.
   Inchiziţia a fost înfiinţată în Spania din dorinţa expulzării evreilor (acelor conversos) deşi s-a sugerat că dorinţa de bani a contribuit la constituirea acestui tribunal. Persecutați de către Inchiziția franceză din Provence, mulți evrei care primiseră botezul creștin apoi l-au renegat, s-au refugiat în Spania. Papa Inocențiu al IV-lea autoriza pe inchizitorul de Provence, Bernard du Puy
să-i urmărească, să-i prindă și să-i ancheteze cu ajutorul autorităților locale. Totodată, papa scria regilor Aragonului și Castiliei să acorde sprijin acțiunilor inchizitoriale. După anul 1391, evreii din Spania aveau de ales între primirea botezului creștin și pedeapsa cu moartea.
   Anul 1478 a fost decisiv pentru soarta evreilor din Peninsula Iberică, în special din regatele Castilia şi Aragon, fiind începutul unei ere a suferinţei, a suspiciunii şi a sărăciei. În secolele XI – XIII a existat o toleranţă între principalele comunităţi spaniole: creştină, mozaică şi maură. Paralel, împotriva evreilor au fost adoptate şi măsuri discriminatorii: Conciliul al V-lea din 1215 de la Lateran obliga pe evrei să poarte culoarea galbenă ca semn distinctiv. Antisemitismul spaniol va duce la conflicte în jurul constituirii fiscalităţii (1391) şi organizarea pogromurilor. În
anul 1412, printr-un decret li se interzicea să poarte arme, veşminte de mătase, să exercite funcţii publice sau să poarte titluri onorifice. Erau obligaţi să se stabilească în locuri rezervate. Cei ce se converteau puteau deţine chiar funcţii la curte. Supuşi presiunilor, unii s-au convertit devenind „conversos”, numiţi şi „cripto-evrei” sau „marani” (porci). Convertirile favorizau şi căsătoriile
mixte asigurând pătrunderea „noilor creştini” în rândurile nobilimii, astfel încât în anul 1449, într-o petiţie adresată episcopului din Cuenca se arăta că în cele mai nobile familii ale Spaniei curgesânge evreiesc.
   În final aproximativ toţi musulmanii Spaniei au fost convertiţi cu forţa încât în anul 1562 se afirma că nu mai există musulmani în Spania (cel puţin teoretic). Cei care s-au convertit la religia catolicǎ au primit numele de „moriscos”. Totuşi, în secret, musulmanii şi-au practicat cultul. Obiceiurile pe care toţi moriscos se străduiau să le respecte constant se refereau la prescripţiile alimentare precum a nu bea vin şi a nu consuma carne de porc. Carnea destinată consumului trebuia să provină de la un animal sacrificat într-un anume fel. Ritualul rugăciunii
coranice a fost cel mai respectat. Unii l-au practicat chiar şi la închisoare. Ritualurile naşterii, purificării, căsătoriei etc. erau respectate în comunităţile musulmane. Moriscos n-au efectuat pelerinaje la Mecca. Refuzau participarea la Sfânta Liturghie, sau asistau fără nici un respect.
   Opoziţia dintre moriscos şi creştini s-a înscris şi într-o polemică teologică. Ei atacau Biserica contestând unele Sfinte Taine, Sfânta Treime, purureafecioria Maicii Domnului, cinstirea icoanelor, a crucii etc.
   Aceste dispute au provocat uneori adevărate masacre: la 2 aprilie 1569 la
Granada 110 moriscos au fost asasinaţi în închisoarea Audienţei. Deşi persecuţiile au fost severe se cunosc puţine lucruri despre activitatea tribunalelor în
perioada 1530 – 1549. Între anii 1550 – 1580 represiunea inchizitorială a fost destul de limitată, dacă ne raportăm la cele 20.000 de execuții care au avut loc în secolele XV – XVI. Totuşi 609 moriscos au fost „reconciliaţi” prin confiscarea bunurilor materiale.
   Apărută din necesitatea conservării și răspândirii religiei catolice, Inchiziția spaniolǎ căuta peste tot persoane care să contribuie la desăvârșirea activităților sale. Astfel, Heinz Schiling afirma: „în cursul unificării regatelor și a bisericilor lor naționale, la finele Evului Mediu și până la Reconquista, fusese un război pentru formarea statelor și o cruciadă împotriva credințelor heterodoxe, Spania realizând o reformă înaintea Reformei, confesionalizare înainte confesionalizării.”

Inchiziţia în Germania

   Pe parcursul întregului Ev Mediu nu s-a creat un stat german centralizat şi puternic din pricina fărâmiţării politice în ducate, comitate şi principate autonome.
   Expansiunea feudalilor germani spre răsărit începe în secolele X – XII, fiind ajutată în secolul al XIII-lea de Ordinul cavalerilor teutoni. Rivalitatea dintre împăratul german şi papalitate, din secolele XI – XII („lupta pentru investitură”) atinge apogeul în timpul lui Henric al IV-lea (1050 – 1106) şi al Papei Grigore al VII-lea (1073 – 1085), încheindu-se cu un compromis prin Concordatul de la Worms din 23 septembrie 1122.
   După anul 1052, pe teritoriul Germaniei, erezia cathară a câ tigat teren masiv. În anul 1143, la Köln, este identificată o grupare cathară, se pare prima atestată documentar. Activităţile ereticilor din Köln au fost denunţate într-un apel adresat de stareţul Eberwin din Steinfeld teologului Bernard de Clairvaux. Sfântul Bernard, care sprijinise înfiinţarea Ordinului Cavalerilor Templieri şi al călugărilor cistercieni, după ce a combătut în nenumărate rânduri doctrinele ereticilor, s-a îndreptat spre Toulouse în anul 1145, pentru a elibera regiunile menţionate de sub influenţele ereziilor. La Köln a fost „ars cu sălbăticie” un grup de eretici dualişti în afara oraşului, lângă cimitirul evreiesc, în anul 1163.
   La începutul secolului al XII-lea, ereziile s-au rǎspândit şi în Flandra, Ţările de Jos şi Germania.
   În Dioceza Utrecht, un oarecare Tanchelm (sau Tanquelin) predica doctrina neo-maniheistă prin care atrǎgea mulţi adepţi. Episcopul de Köln l-a arestat, dar Tanchelin evadează şi este ucis în anul 1115. Unii dintre prozeliţi au fost preluaţi de tribunalul ecleziastic din Köln, dar se pare cǎ poporul i-a ars de vii înainte de pronunţarea sentinţei împotriva lor.
    În jurul anului 1144, clericii din Liége, se adresau papei Lucius al II-lea (1144 – 1145) informându-l despre erezia infiltrată și numindu-i pe catari „inițiatorii erorilor”. Un mare număr de suspecţi prinşi au fost arşi de vii, fără a mai fi judecaţi în prealabil.
   În anul 1199, la Metz au apǎrut traduceri în limba francezǎ ale Noului Testament, Psaltirii și Cărții lui Iov, fapt ce constituia un pericol pentru Biserică. Papa a răspuns episcopilor care îl avertizase de posibilitatea apariției unor noi erezii, că nu se împotriveşte înțelegerii Scripturii în limba fiecărui popor. Dieta din Francfurt a publicat pe 23 aprilie 1220 o constituție prin care se prevedea
pedepsirea ereticilor căzuți în greșeli ușoare cu exilul.
   Constituția lui Otto I, din anul 1210, prevedea confiscarea bunurilor ereticilor din imperiu și distrugerea caselor acestora. Zece ani mai târziu, Frederic al II-lea, prin celebrul statut din 22 noiembrie 1220, a făcut din persecutarea ereticilor un element de drept public pentru întreaga Europǎ. Ba mai mult, a introdus pedeapsa cu moartea împotriva ereticilor.
   Constituția din martie 1224 prevedea, prin mai multe legi, uciderea prin ardere a celor căzuți în erezie, tăierea limbii etc. Toate acestea au constituit un preambul pentru Constituțiile siciliene din anul 1231, care prevedeau clar arderea pe rug a ereticilor.

Konrad von Marburg  Elisabeth Church, Marburg.

  Conrad de Marburg, preot ce nu aparţinea vreunui ordin monastic, a primit, în anul 1227, misiunea de a combate luciferienii şi de a reforma Biserica germană. Într-o scrisoare a sa, papa Grigore al IX-lea, a descris în amǎnunt caracteristicile unei erezii luciferiene descoperite în anul 1253. Printre acestea se numǎrau renegarea Mântuitorului Hristos şi a crucii, venerarea unor idoli precum broasca râioasă, pisica neagră, încarnarea lui Lucifer sub diverse forme, acceptau
dezordinea sexuală, homosexualitatea şi reuniunile nocturne.
   Acuzele acestea sunt apropiate de cele aduse templierilor. Conrad a reprezentat figura tipică a inchizitorului fanatic şi nemilos săvârşind numeroase excese, fapt ce l-a plătit cu preţul vieţii la Marburg în anul 1233.
   Legislația germană prevedea, printre altele și pedepsirea vrăjitoriei. Treuga Henrici, elaborată în anul 1224, făcea primele aluzii la vrăjitorie și magie, practici pe care le-a identificat cu erezia. Pedepsirea acestora era lăsată la discreția judecătorului. Ulterior, magia asimilată ereziei era considerată „crimă pasibilă de arderea pe rug.”

Malleus Maleficarum

   La 5 decembrie 1484, papa Inocenţiu al VIII-lea, prin Bula „Summis desiderantes affectibus”, i-a învestit pe Heinrich Institor şi Jakob Sprenger (autorii celebrului tratat „Malleus Maleficarum”), în funcţia de inchizitori ai depravării eretice şi împotriva vrăjitoarelor pentru nordul Germaiei, în mod special pentru diocezele Mainz, Bremen, Köln, Trier şi Salzburg. La scurt timp, papa menţiona: „în unele părţi ale Germaniei de nord ... multe persoane de ambele sexe, uitând de propria mântuire şi îndepărtându-se de credinţa catolică, au raporturi nelegiuite cu demonii şi prin vrăji, descântece blesteme şi alte mârşave superstiţii, sacrilegii, excese, crime, provoacă sau fac în aşa fel încât să fie provocate moartea, sufocarea sau împiedicarea naşterii la femei, la puii animalelor ... îi împiedică pe bărbaţi să procreeze, pe femei să nască, pe soţi să
aibă raporturi conjugale normale cu soţiile, pe neveste cu bărbaţii lor. Cu gură profanatoare reneagă, apoi, credinţa primită o dată cu sfântul botez.”
   În anul 1484, inchizitorul Krämer, la instigarea starețului de Weingarten a arestat și anchetat mai multe femei din Ravensbourg (Bade-Wurtemberg). Dintre acestea, 48 au fost executate cu aprobarea papei pe motive diverse: crime monstruoase, renunțarea la credința catolică, uciderea copiilor, relații sexuale cu demonii incubi etc.
   Pe teritoriul actualei Germanii s-au înregistrat adevărate masacre din pricina vrăjitoriei.
   Cele mai multe cazuri de vrăjitorie au fost întâlnite în zonele montane. Nici luteranii nu au scǎpat de sub urmǎrirea inchizitorilor.


Inchiziţia în Austria

   În anul 1312, la Krems, în dioceza Passau, au fost descoperiţi numeroşi eretici luciferieni.
   Episcopul Bernard, arhiepiscopul Conrad de Salzburg și Frederic, ducele Austriei au întreprins mai multe acţiuni împreună cu Inchiziţia dominicană pentru a extirpa erezia. Persecuţiile au durat până în anul 1315, fără a se reuşi eliminarea în totalitate a ereticilor, fapt ce a determinat încercări ulterioare de reprimare. Discipolii sectei s-au răspândit în zonele învecinate, ajungându-se la
câteva mii de adepţi. În perioada 1338 – 1395 au fost arşi pe rug în Austria un mare număr de luciferieni.
   În anul 1335, câţiva luciferieni au fost arşi pe rug la Metz, însǎ anul 1336 a constituit un moment forte în descoperirea şi pedepsirea luciferienilor austrieci. Au fost observaţi practicându- şi cultul public, fiind asociaţi cu vrăjitoarele datorită reuniunilor nocturne la care participau. În anul 1337 au fost descoperiţi luciferieni la Brandembourg, iar în anul 1340, la Salzburg. Aici, în catedrală, preotul Rudolph a aruncat din potir Sângele Mântuitorului, fapt petrecut şi cu ceva timp în urmă la Halle. Negând sfinţirea darurilor (transformarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului), a fost judecat şi ars pe rug.
   În anul 1479, papa Sixtus al IV-lea confirma pe călugărul Thomas Gognati în funcţia de inchizitor al Vienei pentru urmărirea husiţilor şi a nicoliniştilor.
Primele procese inchizitoriale s-au desfăşurat în jurul anului 1560, perioadă marcată de o adevărată obsesie diabolică în sudul Germaniei şi pe teritoriul Austriei. Din analiza documentelor proceselor rezultă că se practica o vrăjitorie tradiţională legată, în mare parte, de fenomenele meteorologice
   Din cele aproximativ 1.000 de arderi pe rug, 63 % au avut loc între anii 1651 – 1700. Dintre acestea, 140 de execuţii pentru vrăjitorie s-au înregistrat în Arhiepiscopia de Salzbourg. Comitatul Vaduz (astăzi localitatea Liechtenstein) a înregistrat două crize: între anii 1648 – 1651 şi 1677 – 1680. S-au înregistrat aproape 300 de arderi pe rug, dintr-o populaţie ce număra peste 3.000 de persoane.
   Împărăteasa Maria Tereza a ordonat, în anul 1740, ca pedeapsa cu moartea pentru vrăjitorie să se aplice doar cu aprobarea ei, iar o ordonanţă generală din anul 1766, condamna urmărirea magicienilor și vrăjitoarelor. Iosif al II-lea a interzis procesele de vrăjitorie prin legislaţia din anul 1778.

Inchiziţia în Ungaria

   În ceea ce priveşte acţiunile ordinelor religioase privind exterminarea ereziilor, meritǎ notat faptul cǎ membrii ordinului dominican au ajuns primii pe aceste teritorii.
   În anul 1221 s-au stabilit în Ungaria constituind un adevărat centru al prozelitismului.
   În Ungaria, Inchiziția a fost înființată de către călugărul Jackzo (sfântul Hyacinthe), unul dintre primii membri ai dominicanilor din această țară, mort în anul 1257.
   O legendă dominicană avansează ideea conform căreia ar fi organizat un masacru împotriva cumanilor, în care au murit 90 de călugări dominicani prin anul 1232. În același an, papa Grigore al IX-lea ordona episcopului Giacopo,
delegatul său în Ungaria, să-i convertească la catolicism pe bosniaci. Episcopul catolic din Bosnia, manifestând oarece ignoranță față de erezia cathară de aici, care câștiga teren, a condus la acţiunea lui Giacopo de a anexa Bosnia la Arhiepiscopia de Kalocsa, fapt ce nu a constituit nici un avantaj pentru aceasta. În anul 1239, provincialul Ungariei a primit ordin să trimită în teritoriile infestate de eretici mai mulți calugări zeloși în scop misionar, fapt ce a dus, spre finele anului, la exterminarea ereziei.
   Lupta împotriva ereziei cathare înregistrată în părțile de sud ale Ungariei părea a fi un adevărat război dus de către Roma în aceste zone, în aparență fără rezultate concrete. Ereticii urmǎriţi din Franța, Germania, Italia şi Spania se retrăgeau în zona Munţilor Pirinei. În părțile Dunării, Mării Negre, Macedoniei, Mării Adriatice, catharii erau foarte bine organizați în dioceze, comunități locale, biserici etc.
   Erezia valdenzilor s-a extins în secret în Polonia, Ungaria, Saxa, Baviera Prusia etc. Lupta pentru exterminarea ei, dusă de cǎtre papalitate prin intermediul călugărilor a înregistrat rezultate minore.
   În anul 1437, cariera lui Giacopo, adevărat persecutor al catharilor din Bosnia și al husiților din Ungaria a luat o altă întorsătură, el urmărinnd pe preoții catolici acuzați și suspectați de concubinaj.

Ioan de Capistrano

   Concomitent s-au înregistrat şi acţiuni ale cǎlugǎrilor franciscani. De exemplu, Ioan de Capistrano (fost confesor al lui Ioan Corvin, pina in a 2-a jumatate a sec. XV), vicar general al franciscanilor, îşi începea cariera de inchizitor în anul 1417.
   Era la vârsta de 66 de ani şi nu îşi pierduse din vigurozitatea sa. Se remarcase prin calitatea de predicator. De talie scundă, dormea puţin ducând o viaţă în rugăciune. În anul 1451 s-a ocupat de exterminarea sectei fraticelilor, iar apoi papa Nicolae al V-lea l-a însărcinat cu convertirea husiţilor. Un alt rol al lui Capistrano a fost acela de a-i converti pe evrei la catolicism. A torturat şi ars pe rug mai mulţi practicanţi ai religiei iudaice din Polonia, Cracovia, Ungaria şi Transilvania.
   Regele Ioan al II-lea a luat măsuri împotriva evreilor din regatul său, acordând lui Capistrano dreptul de a organiza persecutarea acestora. În aceste condiţii, Capistrano a impus ca toţi evreii să poarte pe îmbrăcăminte semnul literei τ (tau), pentru a fi recunoscuţi uşor. În final, activitatea laborioasă a lui Capistrano a fost canalizată pe campaniile împotriva invaziilor turceşti. Papa l-a
autorizat pe Capistrano să organizeze o cruciadǎ împotriva turcilor conduşi de sultanul Mahomed al II-lea, care ameninţau pe unguri. Astfel trupele transilvane şi ungare i-au înfrânt pe turci în iulie 1456. Moartea lui Iancu de Hunedoara, survenită pe 11 august 1456, în urma unei epidemii de ciumă a determinat o mai mare responsabilitate pentru Capistrano în faţa turcilor. Fiind în vârstă
de 71 de ani, sănătatea i se şubrezise, iar la 23 octombrie 1456 a murit, în urma unei boli (o febră lentă) declanşată prin luna august acelaşi an.
   Cel care i-a urmat lui Capistrano a fost prietenul său, Giacomo della Marca. Ulterior, călugărul inchizitor Ioan de Capistrano a fost canonizat. În anul
1622, papa Grigore al XV-lea a extins cultul său în cadrul ordinului franciscan, iar în 1690, papa Alexandru al VIII-lea l-a trecut în calendar în rândul sfinţilor.
   Și vrǎjitoria a constituit un aspect urmǎrit de cǎtre inchizitori. Cel care s-a ocupat de studierea fenomenului vrăjitoriei de pe teritoriul Ungariei este Gábor Klaniczay.
   Vrăjitoria a avut mult timp un caracter predominant agricol, anumite calamităţi abătute peste culturile agricole fiind văzute drept acţiuni malefice ale diavolului și vrăjitoarelor.
   Ca pedepse împotriva celor acuzaţi de vrăjitorie s-au aplicat ordaliile sub diverse forme.
   De exemplu, în Regestrum Varadinense, pentru intervalul 1213 – 1219, sunt semnalate 12 cazuri în care s-a aplicat tortura cu fierul roşu. În anul 1405 s-a desfăşurat un proces la Buda, în cadrul căruia s-a observat că vrăjitoarele
practicau ritualuri ale unor credinţe eretice care se asemănau iudaismului şi făceau compromisuri diavolului. Nu sunt descrise reuniunile nocturne ale vrăjitoarelor. Începând cu anul 1421, întâlnim astfel de invitaţii la sabat. Din cele 150 de descrieri ale sabatului se poate concluziona ritualul simplist, primitiv, folcloric al acestor practici.
   Din anul 1565, procesele de vrăjitorie au devenit din ce în ce mai frecvente. După anul 1690 şi până la mijlocul secolului al XVIII-lea, în Ungaria ideile demonologice au fost asimilate şi de către justiţia laică, fapt ce a dus la desfăşurarea a câte 100 – 200 de asemenea procese într-un deceniu.
   Situaţia proceselor pentru vrăjitorie şi a execuţiilor este următoarea: din 1642 de procese, în 472 sentinţa a fost de condamnare la moarte, înainte de anul 1650. În intervalul 1651 – 1690 au avut loc 82 de asemenea pedepse, 298 s-au înregistrat între 1690 şi 1750, apoi 25 până în anul 1780.
În oraşul Eger, în anul 1724, o vrăjitoare socotită drept servitoarea diavolului, a fost acuzată că şi-a provocat un avort apoi şi-a mâncat fetusul. Un astfel de caz constituia un adevărat pericol pentru toate persoanele din zonă.
Interesant era modul în care se desfăşura participarea vrăjitoarelor la sabat, care diferea de descrierile demonologilor. O vrăjitoare putea veni în căutarea alteia. Vrăjitoarele umblau cu părul despletit şi se puteau transforma foarte uşor în cai. Toate vrăjitoarele aveau o căpetenie, care stătea în Saint – Gellert.
   Într-un astfel de context a fost ars pe rug Philibert Delneau, în vârstă de
75 de ani, la data de 17 aprilie 1624.
   Dacǎ am concluziona fenomenul, putem afirma cǎ pe teritoriul Ungariei de astăzi s-au înregistrat peste două mii de persoane acuzate de vrăjitorie, numărul victimelor, incert fiind, este undeva între 500 şi 1000 pentru perioada 1520 – 1774

A fost Transilvania afectatǎ de Inchiziţie?

   Prima încercare de catolicizare a populaţiei ortodoxe din Transilvania este atestată documentar în anul 1204 când, papa Inocenţiu al III-lea scria episcopului de Oradea, pe 16 aprilie, să cerceteze starea mănăstirilor greceşti din Ungaria şi să înfiinţeze un episcopat pentru grecii supuşi papei.
   Aşezarea cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei, în mai 1211 şi expansiunea în Carpaţi nu urmărea doar scopurile politico-militare ci şi pe cele religioase, deoarece aceşti cavaleri-călugări impuneau religia catolică. Papa Honoriu al III-lea le scria în anul 1222: „În adevăr, din privilegiul prea scumpului nostru fiu întru Hristos, Andrei, strălucitul rege al ungurilor, am aflat, printre altele, că se găseşte şi aceea că el v-a dăruit, în pietatea sa, o ţară oarecare ce se cheamă Burza, spre a o stăpâni liber pe veci... făcându-vă concesia ca să nu fiţi obligaţi să plătiţi nici o dare nici voi, nici oamenii voştri, când veţi trece prin ţara secuilor sau a românilor... fiindcă, fiind voi aşezaţi la marginea regatului său, aveţi de susţinut atacurile dese ale păgânilor şi fiindcă, pentru regatul său, rezistaţi înfruntând moartea, ca o fortăreaţă de apărare.”
   După alungarea cavalerilor teutoni, convertirea prin forţă la catolicism şi-a asumat-o regele Ungariei. Bela IV făgăduia sub jurământ cardinalului Iacob Pecorari, legatul papal din Ungaria, că va aduce pe toţi locuitorii de sub stăpânirea sa la Biserica Catolică. Mai promitea că-i va sili pe românii din dieceza Cumaniei să asculte de vicarul catolic pe care îl va numi episcopul Teodoric al cumanilor.
   Papa Grigore al IX-lea a numit, în anul 1234, un episcop pentru românii din aria
geografică transilvăneană. Îi amintea totodată regelui Bela al IV-lea de făgăduinţele făcute, îndemnându-l să nu accepte în regatul său „schismatici”, ci să ia măsuri urgente pentru catolicizarea acestora. Textul papal din anul 1234 constituie primul act cunoscut, de rezistenţă a românilor împotriva prozelitismului catolic. Astfel papa Grigorie al IX-lea îi scria regelui Béla al IV-lea: „Ai făgăduit prin jurământ că vei întoarce pe toţi neascultătorii Bisericii romane alături
de ţara ta, la ascultarea acestei biserici şi ai făgăduit cu grai viu că vei sili pe numiţii valahi să primească pe episcopul pe care-l va da Biserica Catolică.”
   Pe 16 mai 1237, Papa Grigore al IX-lea oferea călugărilor dominicani dreptul de a acorda iertare unor locuitori din ţara Severinului, excomunicaţi pentru pricini mai mici.
   După anul 1299, când papa Bonifaciu al VIII-lea a introdus Inchiziţia cu torturile ei, regii maghiari au avut la dispoziţie noi metode de convertire. Doar nobilii catolici puteau să-şi păstreze funcţiile publice şi averile.
   În anul 1345, papa scria regelui Ungariei, mamei acestuia, episcopului de Oradea, domnului Ţării Româneşti şi unor cnezi şi voievozi români să aplice „măsuri mai blânde”.
   Pe 1 februarie 1327, papa Ioan al XXII-lea a trimis de la Avignon o scrisoare lui Basarab I, voievodul Ţării Româneşti, prin care îl înştiinţa pe acesta că pune sub protecţia sa pe dominicanii trimişi împotriva ereticilor din regatul Ungariei: „Iubitului fiu, nobilului bărbat Basarab, voievod al ţării româneşti, mântuire etc..., purtăm o neîndoielnică încredere în vrednicia ta ... ca un turn al tăriei şi meterez al evlaviei întru sprijinirea bunei credinţe. ... am dat prin scrisoarea noastră, iubitului fiu, priorului provincial al fraţilor ordinului predicatorului din Ungaria putere deplină şi liberă ... de a trimite în părţile acelui regat câţiva fraţi potriviţi din provincia ordinului său ... să îndeplinească slujba Inchiziţiei cu grijă şi cu râvnă, după cum le va fi arătat Dumnezeu, împotriva molimei răutăţii eretice, împotriva ereticilor, a celor ce cred în ei... De aceea, o rugăm pe domnia ta, o sfătuim şi o îndemnăm cu luare aminte, poruncindu-ţi întru iertarea păcatelor tale ... să-i primeşti cu bunăvoinţă şi să-i omeneşti cu cinste pe aceşti inchizitori atunci când se vor abate prin ţinuturile tale, dându-le şi în această privinţă şi în altele sfatul, ajutorul şi sprijinul tău ...”. Scrisori asemănătoare, cu aceeaşi dată, au mai fost trimise comitelui Solomon de Braşov şi lui Toma, voievodul Transilvaniei.
   În Arhivele Secrete ale Vaticanului se află Decretul Congregaţiei de Propaganda Fide ţinută în ziua da 13 iunie 1633 în prezenţa papei. Documentul reprezintă minuta întocmită după hotărârea luată de a se numi un episcop care să se ocupe de organizarea valahilor catolici din zona Carpaţilor Nordici în regiunile de contact cu rutenii: „Eminentul domn cardinal Obaldino a fost referentul decretului Congregaţiei de Propaganda Fide privitor la promisiunea dată valahilor... prin mijlocirea înaintării prezbiterului rutean Nichifor la demnitatea episcopală şi prin delegarea lui drept coajutor al episcopului Simion, bătrân şi apăsat de infirmitate. Sacra Congregaţie a poruncit să i se scrie nunţiului din Germania pentru a trata despre acestea cu împăratul, spre a-i cere părerea şi în special în legătură cu executarea promisiunii lui Simion şi cu piedicile care ar
putea să se ivească , precum şi cu modul da e le îndepărta pentru ca ţelul să poată fi atins.”
   Călugării franciscani au fost aduşi în Transilvania în scopul prozelitismului catolic. În judeţul Hunedoara s-au înregistrat cinci centre franciscane. Prin secolele XIV – XV, franciscanul Angelo de Spoleto, misionar în zona de legături dintre Transilvania şi gurile Dunării, nota că „mulţimea naţiunii românilor” refuză acceptarea păstorilor spirituali unguri.
   Alǎturi de franciscani, iezuiţii au avut rolul de a pregăti trecerea românilor la catolicism şi organizarea totodată a Bisericii Române Unite. În arhivele Ordinului iezuit se află două tomuri ale iezuitului Nicolao Nilles, intitulate „Symbolae ad illustrandam historiam Ecclesiae Orientalis in terris coronae S. Stephani”, din care aflăm modul în care ei au activat pentru propaganda catolică.
   Vrǎjitoria.
   Primul proces de vrǎjitorie a avut loc în anul 1565, în cadrul cǎruia au fost arse pe rug cinci femei. Urmărirea drasticǎ a vrǎjitoarelor amestecatǎ cu un diabolism sunt întâlnite şi la Cluj, unde o moașă a declarat că a asistat la nașterea unei fetițe cu faţa monstruoasǎ. În același oraș, după adoptarea procedurii inchizitoriale, în anul 1580, acest prim sabat a dat naștere altora din ce în ce mai diabolice, mai bogate în fast, finalizate cu împerecheri carnale, după cum au declarat persoanele torturate.

Ardere pe rug

   Un proces desfǎşurat în anul 1606, despre care avem documente în arhivele statului, fondul Prefectura Cluj, constituie prima mǎrturie documentarǎ a modului în care se desfǎşurau asemenea procese în Transilvania. În anii 1630, 1641 şi 1650 au avut loc alte numeroase astfel de procese. În Cluj-Napoca, procesele se judecau, în general, de un tribunal laic, de cǎtre doi juzi (unul regal şi unul orǎşenesc). Neputând da sentinţe capitale, acuzatorii recurgeau la apel şi cazurile reveneau consiliului orǎşenesc alcǎtuit din 12 persoane. Acest consiliu, necunoscând în totalitate procedurile, judeca mai mult sub impulsuri subiective şi dǎdea sentiţe capitale.
   Execuţiile aveau loc în piaţa centralǎ a oraşului, în faţa Catedralei Catolice Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Doamna profesor universitar doctor Enikö Rusz-Fogarasi a identificat, pe o hartǎ a Clujului din anul 1750, locurile prin care mergeau spre executarea pedepselor persoanele acuzate de practicarea vrǎjitoriei.
   Ceea ce s-a publicat pânǎ acum la noi în ţarǎ fǎcându-se cunoscut sunt câteva aspecte privind vrăjitoria în zona Braşovului. Dupǎ cum am observat şi în cazul celorlalte ţǎri, vrăjitoria s-a manifestat sub numeroase forme de acţiune. Un episod interesant s-a înregistrat în anul 1615, când mai multe vrăjitoare care se închinau lui Vulcan, doreau să aducă grindina peste Ungaria şi Transilvania pentru a distruge viile.
   Pentru a ilustra cât mai aproape de realitate mentalitatea epocii şi panica în care se afla societatea propun spre analiză cazul vrăjitoarei Ersok petrecut în anul 1709. Ersok era soţia lui Katona Janos. Împotriva ei s-au depus mai multe mărturii printre care ale familiei Nagy Marton din cartierul Blumăna al Braşovului, ale fiicei unuia Gorbe Bartos pe nume Katta, ale soţiei lui Torok Marton, ale soţiei lui Sipos etc.
   Foarte interesante şi ciudate în acelaşi timp sunt declaraţiile persoanelor în cauzǎ. Soţia lui Nagy afirma în cadrul interogatoriului cǎ „spre dimineaţă, stăteam în pat cu soţul meu şi copilul nostru era în leagăn. Şi când m-am trezit, am văzut în faţa patului un ajutor de călău şi în spatele lui pe Ersok. Ajutorul de călău a vrut să-mi lege picioarele ... şi să mă arunce în pârâu. Ersok îl încuraja să facă lucrul acesta ... După ce au dispărut, l-am trezit pe soţul meu şi i-am povestit întâmplarea şi am ieşit în stradă strigând....”
   Printre martorii apărării s-au numărat soţul ei şi cele douǎ fete, care nu au menţionat nimic rău la adresa acuzatei, care la rându-i a negat totul. Curios pare faptul cǎ asemenea martori au fost acceptaţi sǎ vorbeascǎ în favoarea acuzatei, fapt interzis de normele procedurale ale desfǎşurǎrii proceselor de vrǎjitorie. Deşi nu se cunoaşte conţinutul sentinţei, aceasta pare a fi foarte clară, adicǎ Ersok a fost gǎsitǎ vinovată de practicarea vrăjitoriei.
   La Braşov, între anii 1621 – 1696 s-au desfăşurat aproximativ 20 de procese împotriva vrăjitoarelor. Camera de la primul etaj al turnului primăriei din Braşov a înregistrat multă jale cauzatǎ de torturi şi anchete pe aceastǎ temǎ. Aproximativ un secol mai târziu, în anul 1749, observǎm cǎ ştiinţa încerca să învingă
prejudecăţile. Este cazul unei fete din Blumăna care prezenta convulsii şi prima concluzie era că acestea se datorau unei vrăjitoare. Medicul Albrich afirma că boala ar fi provocatǎ de viermi intestinali.
   De cele mai multe ori, în cadrul proceselor de vrǎjitorie se aduceau martori mincinoşi care descriau scene fantastice. De exemplu, din cei 23 de martori aduşi la un proces desfǎşurat la Sighişoara în anul 1715, doi erau beţivi notorii, unul duşmanul reclamantei, iar altul ruda judecătorului. Mai mult de zece procese au avut loc la Sighişoara în ultimele trei decenii ale secolului al XVII-lea.
   Nici Sibiul nu a fost exclus de pe lista oraşelor ardeleneşti unde s-au desfǎşurat numeroase procese de vrǎjitorie. Aici a fost condamnată o „asociaţie de preotese ale satanei” care se întrunea pe un munte în Ocna Sibiului. În timpul anchetelor s-a vorbit de 15 asociaţii de vrăjitoare în Sibiu.
   Amintiri triste se leagă de grădina vechii primării din Sibiu, Grădina Torturii în care erau schingiuite presupusele vrăjitoare.
   În Cronica oraşului Sibiu, Emil Sigerus menţioneazǎ mai multe procese de vrǎjitorie, respectiv execuţii ale persoanelor gǎsite vinovate de practicarea vrǎjitoriei în perioada 1653 – 1713. Astfel, pe 10 ianuarie 1653, vǎduva comitelui Seraphin a fost acuzatǎ de vrǎjitorie şi arsǎ pe rug. Peste doi ani, la 9 februarie 1657, au fost arse douǎ vrǎjitoare. În anul 1677, pe 15 noiembrie, în iazul croitorilor a fost înecatǎ o vrǎjitoare. Din cele relatate rezultǎ cǎ participaserǎ
foarte multe persoane la execuţie, deoarece, la întoarcerea mulţimii în oraş s-a rupt un pod din cauza greutaţii mulţimii care l-a traversat. Dacǎ am prezenta o statisticǎ, situaţia se prezintǎ astfel: pe 11 noiembrie 1678 au fost arse pe rug şase vrǎjitoare, în data de 1 iulie 1690 a fost executatǎ o vrǎjitoare, în anul 1703 a fost arsǎ o vrǎjitoare pe 18 iunie, iar a doua zi au fost decapitate şi apoi arse, trei vrǎjitoare, în 1707 şi 1713 a fost arsǎ câte o vrǎjitoare.
   Studiul şi rezultatele cercetărilor demonstreazǎ că ultimele execuţii ale vrăjitoarelor din Europa au avut loc la Târgu Mureş între anii 1752 – 1753.
   Un caz reprezentativ este cel al moaşei Farkas Borbála, cunoscutǎ sub numele de Rusin Boricza. A fost arestatǎ pe data de 12 martie 1752, în urma unui denunţ de vrǎjitorie adresat procurorului Gheorghe Székely. Judecată pe 12 aprilie de cǎtre un tribunal format din patru persoane (trei consilieri locali şi judecătorul Görög), fiind audiaţi 104 martori cu vârste cuprinse între 17 şi 77 de ani, femeia a fost supusǎ în final şi la proba cu apǎ. Acuzată de vrăjitorie, legături cu diavolul şi uciderea pruncilor la naştere, a fost condamnată la moarte şi arsă pe rug la 28 aprilie acelaşi an pe locul Bisericii Sfântul Ioan din Nepomuk. Interesant este faptul cǎ în toate procesele prezentate, biserica este aparent absentǎ,
majoritatea cazurilor fiind instrumentate de cǎtre tribunale civile şi pânǎ astǎzi nimeni nu şi-a asumat rǎspunderea celor întâmplate, ba mai mult toate situaţiile de condamnare pentru vrǎjitorie sunt puse pe seama mentalitǎţii epocii. Fireşte cǎ ne întrebǎm, care mentalitate şi cine a întreţinut-o, în contextul în care isteria aceasta venise din occident şi fusese propagatǎ de cǎtre reprezentanţii Bisericii Catolice, într-o zonǎ în care aceasta dorea supremaţia cu orice preţ.
   Inchiziţia şi-a lăsat destul de puternic amprentele şi pe teritoriul Transilvaniei. Inchizitorii au acţionat pe cele două planuri specifice: pe de o parte au condamnat practicile vrăjitoreşti reale sau presupuse iar pe de alta au impus credinţa catolică prin toate metodele şi mijloacele posibile (ca de exemplu numeroasele încercǎri de catolicizare prin misiunile franciscanilor, dominicanilor şi iezuiţilor).

Inchiziţia în America Latinǎ

   Din Spania, Inchiziţia s-a extins în Continentul American, devenind mult mai aprigă decât se manifestase în Europa, întrucât Spania administra o lume „nouă” peste ocean. Maşina inchizitorială condamna orice om bogat confiscându-i averile. Pe de altă parte se chinuia să boteze sau să ardă pe rug pe toţi cei care nu aderau la religia catolică. În asemenea situaţii, avem de a face mai degrabă cu o Biserică militară într-o lume în care creştinismul nu pătrunsese încă şi nu
existau evrei sau musulmani.
   Papa Alexandru al VI-lea, prin Bula „Inter Caetera”,(27) acorda dreptul spaniolilor asupra noilor teritorii din America de Sud. Totodată îl avertiza pe regele Spaniei: „Vă impunem în virtutea sfintei ascultări de a stabili pentru continent şi pentru insule...oameni drepţi şi cu frica lui Dumnezeu, pentru a instrui pe acei locuitori în credinţa catolică.”
   Suveranii deveneau mai conştienţi de misiunea pe care o aveau în răspândirea credinţei luând în serios sarcina de organizare a Bisericii în noile teritorii, mai ales că, în perioada 1511 – 1620, au fost create 34 de episcopii catolice.
   Din studiul unor documente reiese că în America, Inchiziţia şi-a început pe faţă
persecuţiile abia în anul 1574 când, în Mexic a avut loc un autodafe. Desigur că până la această dată acţiunile inchizitorilor nu au fost inactive. Urmăriseră pe maurii convertiţi sau pe puţinii eretici veniţi în zonă. Călugării care făceau parte din tribunalele Inchiziţiei puteau arde oricât şi oricând doreau pe indienii ce refuzau creştinismul, pe cei care, după primirea botezului reveneau la vechiul cult sau moşteneau diverse obiceiuri şi practici precreştine. De cele mai multe ori
ereticii condamnaţi erau la origine francezi, italieni, olandezi, germani care fugeau din Europa crezând că pun capăt urmăririlor şi prigoanelor, dar cădeau „în gura lupului.” Unul dintre aceştia, după ce fugise prin mai multe ţări, a ajuns cizmar chiar într-o clădire a Inchiziţiei, fără a fi mǎcar suspectat de vreo erezie.
   La 25 ianuarie 1569, regele Filip al II-lea (1556 – 1598) a dat decretul prin care se introducea Sfântul Oficiu în America, instituţie ce depindea direct de Consiliul Sfintei Inchiziţii Generale. Regele sublinia: „slăviţii voştri strămoşi, fiii credincioşi şi catolici ai Sfintei Biserici Romano-Catolice, ...au întemeiat Sfântul Oficiu al Inchiziţiei. Mulţumită proniei divine noi suntem cei care ne putem bucura de descoperirea Indiilor apusene... strămoşii mei s-au îngrijit ca toată lumea să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu... întrucât cei care nu ascultă de glasul
smereniei şi de supunerea faţă de Sfânta Noasră Biserică Catolică... singura cale este să se ocolească orice legături cu ereticii şi cu cei atinşi de bănuială, să se pedepsească şi să se taie de la rădăcină greşelile lor... Inchizitorul apostolic general... a hotărât să înfiinţeze în aceste noi ţinuturi Sfântul Oficiu al Inchiziţiei.”
   Inchizitorii din America s-au folosit mai puţin de tortura fizică, recurgând la supliciile mentale, ce aveau de fapt urmări mult mai grave. Dacă tortura fizică lăsa urme vizibile pe corpurile victimelor, cea psihică nu. Cu toate acestea s-au înregistrat şi extreme ale utilizării torturii fizice.

Vrajitoare torturata

mijloace de tortură utilizate se întâlnesc: roata, masa de tortură, estrapada, fierul roşu etc. Uneori, victimele erau fripte pe jăratec sau pe grătare încinse la maxim, li se ardeau ochii sau erau jupuiţi de vii. Torturile veneau şi din partea piraţilor, care, fără a ţine cont de vârstă sau sex, torturau orice persoană bănuită că ar deţine bogăţii.
   Din documentele vremii (procese-verbale, rapoarte, dări de seamă etc.) aflăm care era ceremonia desfăşurării autodafe-urilor. În mare parte, modul de organizare și desfășurare era similar cu cel din țările europene, în special din Spania.
   Reprezentantul autorității locale (al poliţiei din zona respectivă), împreună cu secretarii săi se întâlneau cu membrii tribunalului la reşedinţa Sfântului Oficiu, după care porneau în chip solemn prin oraş anunţând că va avea loc un
autodafeu. Afișau anunțuri pe străzi, la intrarea în biserici, în spațiile publice etc. Aceasta se întâmpla cu cel puţin două, trei săptămâni înainte de ceremonia propriu zisă. Se construia apoi scena (estrada) cu o suprafaţă destul de mare încât să încapă între opt şi zece mii de persoane. În ziua precedentă autodafeului toţi membrii clerului, oficialităţile şi poliţia se întâlneau la reşedinţa  Inchiziţiei, după care porneau într-o adevărată procesiune spre locul destinat. În centru mergea vicarul general care purta o cruce verde de peste doi metri înălţime, înconjurat de 24 de călugări dominicani care purtau cădelniţe în mâini. După ei venea corul catedralei cântând „Viria regis” şi psalmul „Deus laudem tuam.” Ajungând la locul destinat, crucea verde, înconjurată de lumânări aprinse, se aşeza pe un fel de altar păzit de preoţi şi diverse persoane alese de către Sfântul Oficiu.
   Ca şi element de noutate, trebuie menţionat faptul cǎ, puţine autodafeuri aveau loc sub cerul liber (ca în Italia, spre exemplu), majoritatea acestora făcându-se în biserici, catedrale sau în clădirile Inchiziţiei. La ora stabilită, în ziua autodafeului, preoţii purtând crucile parohiilor lor, acoperite cu un văl negru, aduceau pe cei condamnaţi. Toţi cântau cu voce tristă „Miserere mei.”
Fiecare penitent mergea între doi familiari ai Inchiziţiei. În urma procesiunii venea şeful poliţiei însoţit de secretari care purtau un cufăr de argint în care se aflau sentinţele condamnaţilor. Când ajungeau la scena mare unde se desfăşura ceremonia, toţi, aşezaţi la rând aşteptau sosirea viceregelui. Acesta venea însoţit de un alai format din: armată, cetăţeni influenţi ai oraşului, consiliile Universităţii regale, justiţia civilă şi cea bisericească, secretarii, călăul îmbrăcat în veşminte negre, judecătorii şi garda regală.
   După salutul obişnuit, unul dintre inchizitori deschidea ceremonia, care începea prin citirea sentinţelor. Cauzele proceselor erau diverse: bigamie, blasfemie, idolatrie. Se cunosc 30 de cazuri judecate în perioada 1556 – 1570 de către inchizitorul Alonso de Montúfar (1551 – 1569), om de litere care funcționase ca inchizitor în Granada.
   Cu toate că Inchiziţia a fost temeinic instituită în America având o putere nelimitată, iar membrii ei erau fanatici întrebuinţând toate metodele şi mijloacele posibile, documentele pe care le avem sunt incomplete existând puţine dovezi referitoare la comiterea unor mari abuzuri.
   Există acte care dovedesc faptul că au fost urmăriţi criminalii şi răufăcătorii în general. Nici un document al vreunui proces nu menţionează faptul că inculpaţii ar fi fost torturaţi pentru credinţele lor eretice, majoritatea proceselor inchizitoriale având aspectul unor procese militare sau civile la care participa şi un reprezentant al Bisericii. Prizonierii erau judecaţi pentru diverse culpe: furturi, crime, piraterie, mărturii mincinoase depuse împotriva cuiva etc.

Concluzii

   Inchiziția nu a fost creată spontan de către Biserica Apuseană, ci a apărut ca o
perfecționare a tuturor metodelor și mijloacelor prevăzute de legislația anterioară Evului Mediu privind combaterea ereziilor și a tuturor ideologiilor contrare opiniei majorității fie aceasta laică sau eclesiastică.
   Perioada cuprinsǎ între anii 1184 şi 1231 reprezintă momentul fondator al Inchiziției în ceea ce privește elaborarea legislației (atât eclesiastice cât și imperiale), a normelor de organizare și funcționare a tribunalelor inchizitoriale, a definirii ereziilor și învățăturilor neconforme cu catolicismul.
   Apǎrută în secolul al XII-lea şi instituţionalizată în secolul al XIII-lea, Inchiziţia şi-a accentuat activitatea pe parcursul urmǎtoarelor patru secole, desfǎşurând o aprigă prigoană împotriva ereticilor (reali sau presupuşi), evreilor, musulmanilor, vrăjitoarelor etc.
   Inchiziția a avut o dublǎ menire: una pastoralǎ prin faptul că a predicat învățătura de credință catolică la majoritatea popoarelor și una judiciarǎ prin tribunalele create cu scopul de a elimina tot ceea ce apărea străin catolicismului.
   Dacă a început cu urmărirea ereticilor de către episcopii locului, a sfârșit prin isteria generală în care oricine putea fi urmăritor sau urmărit.
   Putem rezuma desfǎşurarea unui proces inchizitorial în trei etape principale: o primǎ fazǎ derulatǎ în secret în care se verifica terenul, se adunau probele, se organiza tribunalul; a doua etapǎ consta într-o şedinţǎ cu uşile închise în cadrul cǎreia se delibera verdictul cu ajutorul persoanelor special pregǎtite; o şedinţǎ solemnǎ (auto-da-fe) în care se citeau sentinţele, se rezumau aspecte ale desfǎşurǎrii procesului etc.
   Dosarul judiciar întocmit trebuia sǎ cuprindǎ toate elementele de la informǎrile asupra suspectului, declaraţiile martorilor, mǎrturiile acuzatului şi
modul în care au fost obţinute acestea, componenţa tribunalului etc. pânǎ la pronunţarea şi executarea sentinţei. Fiecǎrui proces i se întocmea şi un rezumat, care era înaintat Sfântului Oficiu pentru a se verifica dacǎ au fost respectate prevederile în vigoare, legislaţia etc.
   Sentinţele pronunţate erau de natura unor tribunale bisericeşti şi anume tribunalele inchizitoriale. Autoritatea şi jurisdicţia acestor tribunale ţineau de bisericǎ, în ansamblu, şi implicit erau direct subordonate papalitǎţii. Jurisdicţia tribunalelor Inchiziţiei era stabilitǎ de cǎtre papǎ.
   Dupǎ anul 1542, când papa Paul al III-lea a creat tribunalul inchizitorial central sub denumirea de Congregaţia Sfântului Oficiu, acesta era alcǎtuit din cardinali, care purtau numele de inchizitori generali şi se aflau sub suveranitatea papei.
   Interesant de urmǎrit este şi faptul cum problemele de naturǎ teologicǎ (de exemplu acuzaţia de erezie) erau abordate în cadrul juridic. „Crima de erezie” constituia de fapt un act al liberei voinţe a persoanei în cauzǎ, o adeziune voluntarǎ la o credinţǎ (învǎţǎturǎ) contrarǎ celei propovǎduite de cǎtre Bisericǎ. Astfel avem de a face cu dubla dimensiune: obiectivǎ şi subiectivǎ.
   Totodatǎ, tribunalul inchizitorial determina adeziunea voluntarǎ a celui acuzat la presupusa erezie.
   Cum pronunţarea în materie de erezie era o problemǎ foarte delicatǎ, în nenumǎrate rânduri
membrii tribunalelor lǎsau aceasta în grija papei, care decidea verdictul final.
   Privitǎ ca religie sau ideologie, problema Inchiziției este un subiect de actualitate și constituie un teren pe care încă se mai poate cerceta.
   Din analiza materialului prezentat, putem concluziona cǎ Inchiziţia nu a fost o instituţie exclusiv religioasă însǎ a apǎrut şi s-a manifestat în contextul în care Biserica guverna peste lumea „civilizată” şi astfel, o asemenea instituţie constituia o armă pentru Bisericǎ. În acea perioadă Biserica recunoscută şi predominantă era cea Romano-Catolică, biserică ce se confunda
cu însăşi creştinătatea. Probabil cǎ, dacă ar fi predominat protestantismul, iudaismul, mozaismul sau orice altă religie, s-ar fi întâmplat acelaşi lucru.
   Eliminând miturile, exagerǎrile, fabulaţiile etc. create în jurul Inchiziţiei şi analizând cu obiectivitate documentele pǎstrate putem afirma cǎ, în realitate, acest aparat coercitiv a acţionat mult mai dur decât ne putem imagina, printr-o diversitate de mijloace şi metode.

   Cu siguranţă cǎ noile rezultate ale cercetărilor arhivelor din Biblioteca de la Salamanca şi de la Vatican vor lansa alte pârghii de abordare sau poate chiar vor elucida imaginea acestui fenomen.

                    Nu vom uita,